Și ninge...

și ninge-n câmp deschis de luptă
cu nori de plumb în ceas de seară
ca și când cerul și pământul
tăcut, se pregătesc de nuntă

și ninge-alai de flori șiraguri
pe lespezi grele alb veșmânt
și ninge numai pentru mine
cu negurile legământ

și ninge aripi de cenușă
pe umeri mi se-așează o lume
deschid a sufletului ușă
cu ochii sloiuri fără nume

mă-mbrac ușor în văluri albe
când se prelinge noaptea mută
căci cerul și pământul astăzi
tăcut, se pregătesc de nuntă

La răscruce de gânduri

e târziu...
vântul adoarme pe piedestalul frunzelor
într-un catastif al cuvintelor plagiate
și al vorbelor nerostite

doar o lacrimă
rămâne fidelă, la colțul buzelor
rătăcind în traiectorii încremenite
în urcușul Golgotei

e pustiu...
sahare vernisează poemele nescrise
dezlănțuind vârtejuri oarbe de carnaval
cu măști decapitate

ploi necenzurate
planează în vertijuri balistice
hipnotizând necunoscutul
cu minimă marjă de eroare

te chem...
la răscruce de gânduri
prin lagunele viselor osificate
să ne iubim în nuanțe de corali

Paradox

e spațiul gol
iar tăcerea mușcă din tăcere
caii roșii nechează vântul
în culori despicate de cer

m-apropii de noi
cu mâinile-ntinse spre noapte
și nu-mi văd umbra
prin sticla fumurie a ochilor tăi

am aprins focul
din așchii de iubire
cu pumnul clepsidră
să nu-mi curgă printre degete timpul

mă cauți în oglinda viselor
și-mi aduci ofrande de fluturi
ca să nu obosesc să sper
în paradoxul trezirii.

Verde pur

stropi de turcoaz îmi alunecă printre degete
într-un ocean ostil de forme diforme
anihilând dovezile timpurii de verde pur
în arestul voluntar al cuvintelor

drumurile se bifurcă înspre alte refugii
și mă scurg prin clepsidre mult prea înguste
afundându-mă în nisipurile mișcătoare
ale marilor neînțelesuri

rămân cu imaginea ta în tablouri succesive
ca un laitmotiv cu pandantiv la suflet
îmi amintesc cum făceam partajul săruturilor
la scară largă.

te visez împărțind cerșetorilor fluturi
pe drumeagul plin de monede
am ochii închiși, dar văd coada curcubeului
din Valea regilor.

În leagănul nopții

te-am luat ostatic, după gratii de cuvinte
și te-am îmbrăcat în hainele de zeghe ale iubirii
ca fiecare zi să-ți fie pedeapsă capitală
pe scaunul electric al sărutărilor fierbinți

iartă-mă, dacă uneori te schimb cu tăcerea
și-mi iau pastila de gânduri cu un pahar de poezie
iar vântul îmi scrie povestea pe cartilagii de frunze
ce rămân să-și încheie testamentul la ferestre de suflet

iartă-mă, dacă ochii mei caută luna, ca pe o soră pierdută
și desenez orizonturi pe tâmplele timpului,
dar rămân un copil ce se dă în leagănul nopții,
în custodia licuricilor hoinari.

Secretele toamnei

îmi foșnesc mâinile prin catifele de gânduri
încălzind la piept ultimele frunze
pe cheiurile silențioase de amurg cenușiu
mă-mbăt cu lacrimile proaspăt cosite.

au dat în pârg culegătorii de dragoste
prinzându-se în hora propriilor inimi
cristalizând chemarea în vânturi șuierătoare
din crupa îmbietoare a florii de zefir

carnavalul își ascunde măștile protocolare
în scorburile adânci din trunchiul viselor
călăuzindu-i în așternuturi de purpură
doar pe cei îndrăgostiți de ploaie

mă furișez printre cortinele trase ale cerului
și o văd trecând, în haine de curtezană
croindu-și panglici din iriși sălbatici
ducând cu ea șoaptele celor ce cuvântă.

-această poezie v-o dedic vouă, celor ce citiți poeme cu parfum de noapte

Mea culpa, pentru A. A.

”the healing is in your soul”

de vină sunt eu, căci ți-am iubit petalele
crezând că ești un fluture rătăcit
am deschis palma la zborul tău întrerupt
și-am constatat că de fapt îți crescuseră spini pe aripi

de vină sunt eu, c-am lăsat iubirea să curgă
precum o ploaie de vară,
mistică și efervescentă
în deșerturi mult prea neprimitoare

de vină sunt eu, c-am lăsat deschise porțile inimii
pentru străinul din tine
fără să știu să mai găsesc cheia
în noaptea de plumb a sufletului tău

de vină sunt urmele pașilor mei
pe nisipuri fierbinți, dogoritoare
oțelindu-mi visele cu somnul unui cataleptic,
străjuitor al nimicului.

de vină sunt eu, căci m-am dezvelit privirilor tale
până în străfundul așteptărilor
și-am rămas ca un copac fără frunze în mijlocul iernii
păzind torța unei iubiri proscrise.

Miraj autumnal

inima toamnei se scutură de frunze
desăvârșind opera triumfală a vântului sălbatic
într-un tablou poetic perfect
ce-și ia lumina dinspre răsăritul cuvintelor
și roagă tăcerea să cânte simfonia sufletului
de parcă timpul ar continua să curgă
în sens invers.

aștept să se ghemuie luna sub aripa norilor
ca să-mi opresc inima la marginea unei file albe
învățând-o cum să bată la unison cu tăcerea
făcând să cadă cortina gândurilor
între două foșnete.

arunc văluri în cascade furibunde
peste miracolul ploilor de sticlă
încălzind în palma strânsă cioburi tăioase
ce-și caută perechea în puzzle-ul amintirii
reflectând culorile unui fost curcubeu
de lacrimi.

Vorbește-mi de iubire..

vorbește-mi de iubire, cu glas înalt, șoptit,
când sfeșnicele nopții veghează-n infinit
în așteptarea zilei, ascunde-mă sub lună
să gust dulceața mierii cu stropi de mătrăgună

vorbește-mi de iubire cu glas duios și rar
coboară-mă din stele pe-al gândului altar
din nesfârșirea clipei, desprinde-mi o petală
să-ți scriu parfum de versuri cu-a nopții călimară

cu vrejul de cuvinte înșirui o poveste
iar stelele deschid al visului ferestre
captivi în agonia sublimului fior
când luna stă de pază, vorbește-mi de amor.

Perfuzia cu poezie (...don't panic)

amurgul se zbate sub meteoriți de plastic
reflectând pandemia diversificată
în crematorii lăuntrice

...don't panic
pedeapsa capitală e inclusă în preț
nu te costă decât putreziciunea eternă a viselor
printre sentimente vândute în bazaruri bizare

...don't panic
vei învăța să clonezi zeii
în sute de copii personalizate
măști, stereotipuri, expresii faciale
în machete colorate de carton

...don't panic
ești propria ta portavoce
în care îți urli capitularea
fără să știi că te vânai singur
către destinația zero

...don't panic
ești doar tu, în cămașa de forță a vieții
sub anestezia timpului
așteptând cuminte, perfuzia cu poezie.

Parfum de noapte

prietenă dragă,
cu parfum de cruci,
cu stele-n desagă,
nu vreau să te duci.

mai stai printre semne
de dansuri de iele,
de trosnet de lemne
şi schimb de inele

mai stai printre ramuri
uitată de vreme
cu solzii şiraguri
şi pulberi de stele

mai stai cu parfumul
cel plin de tăcere
când străjuie fumul
pe-a firii mistere

mai stai cu pleiade
de fluturi sălbatici
încinsă cu lanţuri
de irişi tomnatici

arată-te plânsă
cu văluri de doliu
cu chingile strânsă
de-a lumii linţoliu

rămâi despletită,
de friguri bolnavă
cu miere-nvelită
şi stropi de otravă

alinturi extreme
şopteşte-mi în minte,
dictează-mi poeme,
dar fără cuvinte.

Abandon

devenim cleptomani de vise
strângând în pumn clipele sfărâmate
cu degete orfane de simţuri
aşteptăm ca toamna să ni se strecoare în suflete
ca o mireasă a paradisului
răsfirându-şi rochia peste lume
hoinărind în pribegia frunzelor
străpunse de spada vântului

deshumăm şi ultimele rafale de gânduri
devenind soldaţi de hârtie în războiul speranţelor
luându-ne la trântă cu noi înşine
în lupta abstractă a propriilor idei
mai rămâne doar abandonul.

Claustro-poemul

metafore albe degajă somnul foiletonic
curgând în regiştrii timpului voalat
revizii de gânduri scindează ploile
parafrazând urme de crispare semantică

vise decolorate planează deasupra lanţurilor de fluturi
semănând cu nişte stoluri muribunde
ce-şi caută portul fostelor inimi
însă dau peste resturi de epave

rânduri obosite se rescriu în culori firave
înghesuind poeme în versuri claustrofobe
inspirând profund fiecare literă
în sensul invers al acelor de ceasornic.

Suflet arămiu

îmi surâde toamna în oraşul platonic
împletind frunze în peisajul gândurilor
şi lăcrimând ploile în pârg de amintire

am sufletul arămiu, de atâtea vânturi
rostogolite de-a valma în bucle de răstimp
alergând pe verticală, în avalanşe poetice

mă asaltează tăcerea, cu epitafuri sincronizate
devorând maiestuos aplatizarea şoaptelor
scrijelind bezna, cu gheare lăuntrice

tremur, în desfătarea post-belică
şi mă-nfăşor în colivia propriului suflet
gustând mierea trandafirilor nopţii.

Refrenuri

carbonizat în înlănţuiri sterpe
valsul îngerilor descătuşează neantul
cu mişcări rătăcite şi aripile zornăind,
călcând apăsat pe propriile umbre

note nefaste zburdă deasupra miriadelor de triluri
viorile smulg sfâşierea fatidică a roşului pur
albia simţurilor seacă, înflorindu-i spinii,
în lupta dintre braţele aceluiaşi trup
se revarsă acalmia apostolică a versurilor
străjuind dansul pastelat cu mori de vânt sălbatice
şi cu degete ce nasc refrenuri armageddonice
abolind sclavia tăcerii.

Sub asediu

delimitez spaţiul cu degete sterile
visând la ce-mi va aduce noaptea
deghizând florile lunii cu reticenţa unui zâmbet

poeţii dorm în braţele muzelor despletite
până când vioara răsăritului le străpunge mirajul
atenuând orice vibraţie insipidă

te respir, ca pe o adiere magică
când te depui pe buzele mele, sub formă de pulbere stelară
şi înveţi să trăieşti sub asediul iubirii

te ascund, printre frunzele căzute
pentru ca ploaia să nu-ţi atingă polenul
rămâi al meu!

Pergamentele toamnei

reconfigurez fiecare gând şi fiecare risipă de lacrimi
cu palmele pe genunchi
încercând să încălzesc aisberguri
chiar dacă gheaţa lasă urme adânci
iar cioburile reflectă hipotermia sufletului
mă redirecţionez către mine însămi
înlănţuind recifuri de iubire în pentagrame de catifea
atârn pietre de moară la gâtul timpului
ce pictează hieroglifa morţii cu propriul sânge
făurind calcule aritmetice inegale
care dau întotdeauna cu virgulă
mă catapultez dintre baloane de săpun
agăţându-mă de primul semn de întrebare
ce mă recunoaşte după fluturii sălbatici
prinşi în trena tainelor ireversibile
da, ştiu că dincolo de cuvinte îşi sapă gropi amintirile
iar praful se-aşterne mai uşor pe cărţile nescrise
dar las loc iubirii să-mi deseneze săgeţi în suflet
şi rescriu pergamentele toamnei cu aripă de vânt.

In situ

te-am cules din spumă de mare
şi te-am aşezat în primele gânduri
sculptându-te, precum Pygmalion
stropindu-ţi fildeşul cu lacrimi fertile
pentru ca iubirea să crească din trupul tău
şi tu să prinzi viaţă.

ţi-am înmuiat inima cu săruturi
şi-am plantat orizonturi în umbre
pavându-ţi drumul cu stele furate
făurind iluzii la scară planetară.

te-am inundat cu ploi de iubire
redefinindu-mă, în timp ce şiroiam în braţele tale
şi-mpărţeam clipele la doi, decimând timpul
şi oprind în loc ceasurile lumii.

am scuturat flori, la căpătâiul cuvintelor
dictând sufletului tăcerea, în fraze lungi, alambicate,
şi am rămas contemplându-te,
ca pe un tezaur nepreţuit, in situ

Ascunşi, în frunzişul iubirii

ne mai despart doar zidurile gândurilor noastre
ca să ne-ntoarcem în frunzişul iubirii
fără să privim peste umăr,
ca două vrăbii ce se-agaţă de frânghii tremurătoare
asamblând aripă cu aripă
trupul feroce al aşteptării.
îmi aşez sufletul în etuiul cald al palmelor tale
şi mă pierd în şoapte indescifrabile,
memorând fiecare te iubesc
ca să-ţi izvorăsc printre degete,
precum un fluviu fermecat,
mă încumet să-ţi înec privirea
cu nopţi însetate de ploaia cuvintelor
şi dimineţi cu aromă de vise.
respirăm acelaşi zefir sălbatic,
parfumat cu florile lunii
explorând hăţişurile propriilor inimi
renaştem, din lacrimi de curcubeie
doar pentru a muri, iubindu-ne.

Orfani de suflete

îmi închipui viaţa ca pe un bilanţ tragic
al evadărilor din noi înşine
jucând şah la porţile infinitului
cu propriile inimi
mereu prea prinşi în ascensiunea prezentului
plutim în gravitaţia surdă a nonsensului

inele de gânduri se-aşează
pe degetul încovoiat al timpului
placate cu resturi de iubire
şi sedimente ale unor ploi trecute
ce şi-au găsit refugiul în noi,
cei orfani de suflete.

Resturi de fluturi

şi ce dacă eşti doar un soldat al iluziilor
prea departe de ascuţişul sabiei
dând ocol câmpului de bătălie?

şi ce dacă visele sapă tranşee
dezlănţuind universuri intangibile
dar pline de înţelesuri abia respirabile?

şi ce dacă viaţa e o cursă contracronometru
mult prea insaţiabilă pentru a înghite doar lacrimi
şi mult prea contagioasă pentru a sta în carantină?

şi ce dacă rămâi infestat cu singurătate
şi te destăinui unei coli de hârtie
încercuindu-ţi fiecare lacrimă?

şi ce dacă eşti compromis de propriul zâmbet
înghesuit în colţul gurii,
semănând mai mult cu o rană deschisă?

nu-ţi rămâne decât să te cauţi pe tine
eşti acolo, printre resturi de fluturi.

De pază

îmi adorm degetele pe lacăte de crinolină
ca un sărut răsfirat pe urmele paşilor tăi
netezind lacrima cu mănuşa uitării
dezbrac formele prezentului de sensuri
precum imaginea ta se deşartă sub ancora lunii

braţele îmi cad în valuri la marginea întrebărilor
clipind des, mă caut în privirea-ţi tremurândă
dezarmându-mă, cu licăru-i abisal
mă uit în jos, să nu m-ajungă delirul
din cupa prea plină a nopţii.

încet, îţi subliniez conturul gândurilor
arzându-ţi torţe flămânde de dragoste
le pun de pază la graniţele timpului
şi-adorm, fredonând un cântec de leagăn
printre străinii ce bat la porţi întredeschise
e doar vâlvătaia perfectă a inimii tale.

De vorbă cu timpul

de pază la porţile gândului
tai bucăţi de timp în 4 colţuri,
fără ca timpul să ştie
foarfeca îi retează sfârşitul
şi fiecare om va avea timp
pentru încă o îmbrăţişare

dacă timpul nu şi-ar lua notiţe
iar anii şi-ar pierde şirul
săpând tranşee adânci în bătălia anilor
i-aş împrumuta propriul creion
cu care să-şi scrie poemul anotimpurilor
şi un ac cu aţă, cu care să coase
plăgile amintirilor.

întotdeauna, mi-am imaginat timpul
ca pe un bătrân cu părul vâlvoi
plictisit de atâtea zile lungi
în care se scurge mai încet sau mai repede,
depinde de starea sa de spirit.

vorbindu-i, am înţeles că nici lui nu-i este uşor
să facă mereu acelaşi lucru
iar oamenii să-i ofteze mereu în ceafă
că nu mai au timp…

Mai stai…

mă pierd în propriile gânduri
ţesute ca o complicată pânză astrală
eliberând sunetul gutural al unui ciob de amintire
ce-mi zgârie sufletul, deschizând răni necunoscute

citesc printre rândurile timpului
şi fiecare secundă îşi dezvăluie secretele
păşesc pe unde mă poartă următoarea reflecţie
şi beau viaţa ca pe o ciocolată fierbinte, într-o zi de iarnă
cu grijă, să nu risipesc vreo picătură

uşor, tristeţea mi se transformă în poeme lungi
ce se-ntind ca nişte pleiade, pe bolţile inimii
acaparându-mi nopţile albe, cu ascuţitul creioanelor
ca nişte stoluri crescute din picături de ploaie

bifez cu dezinvoltură fiecare rând de tăcere
şi cuprinzând clipa cu amândouă mâinile,
îi strig: mai stai, mai stai, eşti atât de frumoasă!

Haine de doliu

ghemele se deşiră în labirinturi lăuntrice
cu torţe în mâini, îmi plâng revenirea în carnagiul cuvintelor
rătăcesc în semineant, învelindu-mă în fraze pâlpâinde
ca un giulgiu de ghimpi luminoşi
ce-mi indică bancurile de peşti cosmici

campez la marginea universului
unde nici măcar gândurile nu zboară
iar liniştea se topeşte, ca un fulg tremurător
în sarcofagul primitor al infinitului

confuz, un sunet străbate tainele
mişcând pilaştrii nevăzuţi ai beznei.
ochii mei caută lunile roşii
orbind în faţa extazului mistic,
ce exfoliază simţurile absente.

urmez indiciile anotimpurilor astrale
şi sap găuri negre în adâncul sufletului
îmbrăcând lumile în haine de doliu.

Tablou suprarealist

rătăcesc prin reţelele trecutului,
vopsindu-mi memoria în alb,
ca o capcană pentru viitoare regrete

cu sârg, îmi strâng amintirile buchet
filigranând fericirea într-un acvariu ermetic
dar plin de nuanţe persiflante

ca o himeră, timpul piere din cadru,
ofilind fără preget, până şi creştetul munţilor

artificiile se sting, după un ultim spectacol,
lăsând un crater imens, precum o plagă
desfăcându-se, trufaşă, în bătaia vântului

când primesc de la viaţă doar răspunsuri evazive,
levitez spre graniţele altor idei,
afişând cu nonşalanţă decoraţia nimicului

îmi conserv dreptul de a fi în refugii egoiste,
capitulez în războiul cu propriul cuget
crescând precum o floare de cactus într-un tablou suprarealist

dominat de subînţelesuri.

Holograme

am navigat pe Nilul şerpuitor al dorinţelor tale
cu picături de iubire răscolindu-ţi valurile păgâne
m-am predat vuietului primejdios al abisului
naufragiind pe malurile-ţi dezvelite de gânduri.

am scuturat stelele în nebuloasa inimii tale
invadând spaţiile inerte dintre ecouri,
am poposit la zidul plângerii, în nopţile de metal
îngrădind infernul cu braţele goale,
mai găsesc doar cenuşa unor iluzii expandate.

ţi-am înghesuit amintirea în clepsidra abandonării,
retrăindu-ne drama la proporţii cosmice
ca pe un film universal, derulat cu încetinitorul.

întrebările şi-au găsit răspunsuri de lut şi miere amară
ca şi trupul ars al unei ţigări, timpul a muşcat visele
degetele mi se răsfiră desfrunzite, pe o umbră a chipului tău
dedublându-mă, îmi sfârşesc începutul printre cuvinte de ceară
la fel ca o hologramă, dansând în ritmul fatalităţii.

Amnezie

îmi caut jumătatea de mine
tresărind la fiecare semnal mai alert
prelins în cascade postbelice
pe maidanele îngăduinţei

propovăduiesc ecouri răsfrânte
în prolifice năzuinţe costelive
cheaguri de tăcere suprimă renaşterea
plonjând în dezvelirea tainicelor cavalcade

retrăiesc încăierarea cuvintelor
cu podoabe de lacrimi neplânse
pe umerii încovoiaţi ai neputinţei

ostroave purpurii îmi mistuie singurătatea
respirând trepidant în învelişul de plumb
ploi electrice îneacă deznodământul
pe meleagul frământărilor diurne

îmi închid inima etanş, cu lacăte revelatoare,
muze sporadice evocă repere ceţoase
în acalmia vertijului deliberat.

mă uit, nimic nu-mi aminteşte de mine
nici macar nu vreau sa stiu cine sunt

Cufărul verilor pierdute

buzele tale aveau gust de cireșe amare
iar curbele umbrelor noastre îmi șopteau să rămân
la capătul așteptărilor se afla doar clipa
priveghindu-ne dorințele cu ochi de gorgonă
ce-și neagă propria împietrire

dar zâmbetul tău îmi sfâșia cuvintele, bucată cu bucată
steril, ca o furtună de nisip în ochii iubirii
carismatic, ca un fulg presărat pe pleoapa visului

am fost martor tăcut al lacrimilor sfărâmate
din esența marilor idealuri
borderoul unei iluzii cathartice,
uitată, undeva, pe crestele timpului.

ți-am arhivat reflecția,
printre relicvele destinate contemplării
un bibelou antic, din cufărul verilor pierdute.

Trupul copacului

Timpul se scurge în închisorile abstracte
prigonind anii ce vor veni.

cu ghearele netezind blamarea unor amintiri,
volbura viselor promite nopți albe
de dragoste și rugăciuni.
spațiile goale dintre gândurile noastre
îneacă surâsul bionic al regăsirii

rămân conectată la sufletul tău,
cu fire pastelate de adorare,
ca o mireasă rătăcită în albul rochiei
în pulberea de gânduri reanimate

salve de frunze îmi acoperă chipul
capitulând în trupul copacului crescut din mine.

Fără cuvinte

de ce să plâng, când la picioare-mi zace infinitul
de ce să caut sensuri pe buze ca granitul
de ce să cânt psalmodic, când versul mi-e fanatic
să sorb nectarul nopții, încins și hieratic
de ce să nasc mirajuri pe baldachin de stele,
să însoțesc avânturi ce nu sunt ale mele
să merg la braț cu sfinții când demonii m-așteaptă,
să mi se-oprească pașii la fiecare treaptă,
de ce să caut fluturi când corbii mă veghează,
de ce să zbor când moartea în urma mea nechează,
de ce s-arunc cu pietre când nu mai am nici ținte,
să-nvăț să scriu poemul cel fără de cuvinte.

Parodia propriei vieți

am chemat rătăcirea din tainele nopții,
când frigul din odăile zeilor mușcă prezentul
iar gândurile cad, odată cu nisipul din Carul Mare.
am chemat fluturii cu solzi de alabastru
și aripi zidite în maldăre de întrebări
când îngerii-și întorc privirea către apus.

a mai rămas doar o umbră pe metereze
cu armele îndreptate spre cer

cu bucăți zdrențuite de lună îmi înfășor necuprinsul
fugar printre incertitudini desuete
dormind pe pietrele necunoscutului.
maladiv, mai adie câte-o speranță
surpându-se sistematic pe umerii telurici.

am scris parodia propriei vieți
mascând fiecare popas cu înghețuri
rostind fiecare cădere în gol,
citind fiecare capitol de tăcere.

Catrenele cerului

mă regăsesc în dedublarea unor gânduri
purtându-mi lespezile pe aceleaşi morminte
cu icoanele plânse pe altarele nimicului
deşirând firele timpului finit.
închei testamente semantice cu propria inimă
forând în străfundurile cuvântului,
batista în care îmi plâng fluturii morţi.

cineva aşteaptă în carlinga sufletului
să-mi scuture florile rămase
cu buchete de neputinţă
s-au stins şi ultimele pâlpâiri
răpuse de tremurul buzelor
şiraguri de clipe, puse gaj la porţile amintirii
străpung uneori culisele marilor aşteptări

sunt copia perfectă a zădărniciei
un travestit îmbrăcat în iluzii,
adorându-şi damnarea.
calc apăsat în urma infamă a ploii
noaptea mă resoarbe în penuria de calm
ascult replica disparată a unor ecouri,
devorând fiecare literă străvezie din catrenele cerului.

Patologie

dogoarea febrei îmi sapă văi pe frunte
-e boala, ce-mi surâde din amvon
spectacolul anomaliei crunte
ce pendulează sub neon

de ce mi-e suflul greu când focul muge,
de ce giganții mă strivesc sub spini,
în sanctuarul cărnii mă străpunge
paraplegia unor heruvimi

sub escadronul minții respiră neuronii
nimicul mă dezmiardă în vaga amnezie
seism caleidoscopic dezlănțuie eonii
-bacteria flămândă numită poezie

Salvarea din flăcări

timpul îmi colorează migrenele în roşu aprins
clonele unor nostalgii antropofage
planează deasupra liniei întrerupte
gesturi bolduite separă sensurile absente
în timp ce pornesc convoiul abrupt al destrămării de mine,
mă salvez din flăcări

particip la funeraliile ultimei consternări
îmi dozez transparenţa în particule de pâlpâire
în alchimia suspectă a unei clipe
dansez în ritmul curcubeului
şoptind nonsensuri la urechea lunii,
mă salvez din flăcări

paşii mă poartă pe coama neantului
în grădinile unde răsar poeme carnivore
ornamentul unui suflet efervescent

îngropându-mi ultimul strigăt,

Fragmentări

am sfărâmat cuvintele
şi le-am aşternut în foşnetul primei treziri
cu scârţâit de aripi, îmi veghez orbirea
şi orbesc veghindu-mă

rănile nu mai dor, s-au înţeles să tacă
fragmentându-se în însemne tribale,
sătule de sentimente la mâna a doua.

aştept să-mi aţipească sângele,
ca să pot scrie cu mâinile reci, poeme palide
şi să-mi înfăşor cu ele sufletul,
ca într-o cămaşă de forţă telurică.

să nu mai simt goluri în piept,
mi-am adoptat propria inimă,
din orfelinatul gândurilor ierboase,
plantate sub rafale de vise.

inspir aceeaşi penitenţă
din albul comprimat al orizontului,
clipe barbare se scurg prin gaura cheii,
izbindu-se de pereţi

îmi strâng inima mai tare la piept,
bolnavă de friguri.

Reflecția altor oglinzi

oare,
toți îngerii au ochi albaștri
și genele împovărate de ploi?
oare șerpii poartă pene pe solzi,
încolăcindu-se în jurul cuibului de rândunică?
oare crinii răsar doar la umbra crucilor,
iar parfumul lor împrăștie triumful
celei mai mari dintre minunile lumii?
oare pe scenele Cerului, măștile se vor mai potrivi
pe chipurile noastre?
și care e pedeapsa pentru plagiat al rugăciunilor?

ne vom cuprinde oare în ceea ce suntem,
sau vom contempla la infinit reflecția altor oglinzi?

și vom rămâne cu sufletul ghilotinat de întrebări.

La prova

din când în când, piratez mările moarte
căutându-mi comorile prin osuare
-craniul e simbolul infinitului în ruină

din când în când, am mâinile reci
din sloiul cuvintelor nerostite
iar supremația timpului sapă tranșee
pe cutele anilor

și zorile mă prind iar, cu cărțile deschise

din când în când, îmi oblojesc rănile,
în subterfugiul măștilor cu cap de mort
-am mai rămas doar eu la prova
cu brațele crescute ramuri.

Ceasuri de carton

în inimă port noaptea, ca pe un diamant neşlefuit
templu lăturalnic, înrămat în ecouri
carnavalul diurn îşi scutură măştile stacojii,
lăsând cerneala să-mi curgă printre degete
ca un izvor al făgăduinţei regăsite.

ceasuri de carton măsoară contratimpul
când încet, mă strecor între pământ şi cer,
cu graba nefirească a unui pribeag
transform clipele în paranteze deschise

spre nicăieri…

Poemul tăcerii

închid ochii, luminile s-au stins
cu o ultimă pâlpâire bolnăvicioasă
cadranele ceţii se izbesc de ferestre
cuibărindu-se-n cotloanele nopţii

copleşitor, somnul îmi tranşează ideile
resetându-mi sensul cu cântecu-i de lebădă
caut o panglică să-mi leg amintirile
sumarul unei astenii perfecte
din carul alegoric al viselor

răsfoiesc pergamentele marilor ne-nţelesuri
brodate cu dantelărie stelară
păstrez o singură pagină,
pe care am scris poemul tăcerii.

O mie și una de rapsodii

cangrena nopții îmi vindecă amintirile
împletită cu panglici de roze
pășind pe treptele infinitului,
la ultima poartă de cleștar
mă scufund în nămolul râului Styx
prin rana deschisă a cuvântului.

de ce mijesc lacrimile pe obrazul curcubeului?
și de ce ploaia îmi rostește gândurile?
cu diferite măști, în diferite ipostaze,
pleacă și revine mereu, mereu,
șoptindu-mi la ureche o mie și una de rapsodii.

am parat lovitura ultimului nonsens
cu pulbere de diamante negre
sub zâmbet îmi ascund ploile
pe umăr mai port un singur înger palid,
răbdare, răbdare, îmi strigă ecoul,
de undeva din gropile neantului,
ce păcat, că ploaia mi-a putrezit și zâmbetul…

Ziduri de porţelan

se derulează filmul mut al fatalităţii
figuri astmatice, poliforme, de zei sau de oameni
ne caută timpul printre secunde
zidindu-ne temple de lut.

urme de paşi pe morminte…
cineva ne caută reflecţia
cineva ne gârboveşte umerii

n-am ales să fiu om
cineva a ales pentru mine
şi totuşi, omul din mine m-a ales
camuflat între ziduri de porţelan
respirând fluturi cu aripi de ploaie

Ultimul kamikaze

sub tortura clipei, îmi dispreţuiesc răbdarea
cu dalta timpului, cioplesc idealuri
rupte din nuferii statici
am desăvârşit efemerul, în marmura unui vers
şi-am zidit nopţi de purpură, printre fluturi sălbatici
asmut câinii prezentului
să-şi latre la cer răzvrătirea
rupându-mă de mine, redevin eu
ultimul kamikaze dintre sutele de eroi
îmi duc războiul de una singură
aruncând cu grenade în iluzii
ridic steagul înmărmuririi.

La umbra cuvântului

resturi de timp
zboară din foiletonul cunoașterii
prea multe rafturi colbuite
în biblioteca mantrică a sinelui

mai picură sânge
din rănile zilei de ieri
trofeele zac
în lauri de funingine

se desprind petalele,
ofrandă pe altarele nopții
se scutură cuvintele
fosile a unui poem paraplegic

șchiopătează sensul prin cimitire
atent la gropile proaspăt săpate
când, cu lacrimi de plumb, îmi scriu memoriile
la umbra cuvântului

În şoaptă

port amprenta inefabilă a agoniei
tatuajul incandescent
simulacrul prezentului împărţit la doi

una câte una, îmi cad petalele
mai înfloreşte doar luna în grădinile beznei
când regina-nopţii se supune visului

port semnele întoarse înspre asfinţit
mă suprapun cu moartea la fiecare reflux
n-am mai murit demult, dar ea mă cheamă
în şoaptă, în şoaptă, în şoaptă…

Zâmbet de chihlimbar

Aş vrea să-mi eutanasiez gândurile
şi să rămână doar nimicul
suspendat între două asfinţituri

cu un picior în mormânt, îmi caut crucea
moarte dusă la extrem prin cimitire
port acel zâmbet mecanic de chihlimbar
din avatarul încremenirii.

m-am abandonat visului pe columne
am mai adăugat un zeu în panteonul de ceară
escaladându-mi lacrimile
mă descifrez, în cangrena unui surâs.

Pe pleoape-ţi port cenuşa

Acolo, în exil, pe piedestaluri
îţi dăltuiesc formele sufletului
cu tainele smulse din fiecare atingere
statuia perfectă-până la capăt
alter ego-ul înmărmurit

Acolo, undeva, bate o inimă
Şi fiecare strop de viaţă tresare
bronzul poartă picături de sânge
iar pe lespezi, despletit stă cioplitorul

Cândva, ai umplut goluri de lumină
explozii, supernove, vulcani încinşi
pe pleoape încă îţi port cenuşa
acolo, în exil, pe piedestaluri.

Vindecă zăpada de alb

rupe tăcerea
și nu căuta vreascuri de adevăr
atâta timp cât luna își ascunde chipul
iar firele se țes haotic, debusolant

blochează ușile
aruncă smog peste lumină
dezleagă limbile sfincșilor
deasupra istoriei

sfidează coloșii abisului
înfige sabia în inima zeilor
și vindecă zăpada de alb

La polul opus

te astept in rostirea lunii
transfigurata-n amintirea zapezilor
deasupra polului opus

te astept
in atingerea unei clipe
scurse din supraplinul timpului

te astept
inramata-n tabloul unei iubiri
desertate de ingeri

te astept
sa-mi surazi in inima trandafiri
filigranati cu roua

te astept
sa-mi asezi fluturi pe tample
in cascade de aripi

te astept
cu fruntea plecata de dor
in noptile daltuite de plumb.

Cînd tu nu ești

…și curge raza lunii printre ramuri
iar noaptea-mi pare-o rană otrăvită
din vechi poeme, filă veștejită
căci tu nu ești

și frunze cad, cu zgomot de torpilă
pe chipul meu cel palid de iubire
și-mi zac în cuget sloiuri de-amintire
cînd tu nu ești

și mă răsfiră vîntul ca pe-o strună
ce tremură un cîntec fără note
și timpul curge jalnic printre grote
iar tu nu ești

și aripa de plumb mă țintuiește
cu prăvăliri de pietre pe morminte
zăpezile se nasc printre cuvinte
dar tu nu ești

și-aștept dezghețul clipelor pe tîmple
și norii grei din suflet să tresară
de-a ființei tale sfîntă primăvară
printre povești…