Mai stai…

mă pierd în propriile gânduri
ţesute ca o complicată pânză astrală
eliberând sunetul gutural al unui ciob de amintire
ce-mi zgârie sufletul, deschizând răni necunoscute

citesc printre rândurile timpului
şi fiecare secundă îşi dezvăluie secretele
păşesc pe unde mă poartă următoarea reflecţie
şi beau viaţa ca pe o ciocolată fierbinte, într-o zi de iarnă
cu grijă, să nu risipesc vreo picătură

uşor, tristeţea mi se transformă în poeme lungi
ce se-ntind ca nişte pleiade, pe bolţile inimii
acaparându-mi nopţile albe, cu ascuţitul creioanelor
ca nişte stoluri crescute din picături de ploaie

bifez cu dezinvoltură fiecare rând de tăcere
şi cuprinzând clipa cu amândouă mâinile,
îi strig: mai stai, mai stai, eşti atât de frumoasă!