am sfărâmat cuvintele
şi le-am aşternut în foşnetul primei treziri
cu scârţâit de aripi, îmi veghez orbirea
şi orbesc veghindu-mă
rănile nu mai dor, s-au înţeles să tacă
fragmentându-se în însemne tribale,
sătule de sentimente la mâna a doua.
aştept să-mi aţipească sângele,
ca să pot scrie cu mâinile reci, poeme palide
şi să-mi înfăşor cu ele sufletul,
ca într-o cămaşă de forţă telurică.
să nu mai simt goluri în piept,
mi-am adoptat propria inimă,
din orfelinatul gândurilor ierboase,
plantate sub rafale de vise.
inspir aceeaşi penitenţă
din albul comprimat al orizontului,
clipe barbare se scurg prin gaura cheii,
izbindu-se de pereţi
îmi strâng inima mai tare la piept,
bolnavă de friguri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu