şi ninge ca un cântec tainic
mai străveziu ca nemurirea
în brad am agăţat aseară,
o fundă roşie-iubirea
e alb şi gândul mi se duce
ca o vioară peste lacuri
vâslind în taină şi lumină
purtat de veacuri
mi-e timpul desfrunzit de aripi
târziul iernilor m-ajunge
în palma sorţii sunt regină
a lacrimilor nibelunge.
te las cu fluturii departe
între amurg şi amintire
îngrop în stoluri abisale
eternu-ţi papion de mire
m-arunc cu tine în prăpăstii
de maluri scufundate-n mare
un fulg vremelnic să vegheze
a mea cărare
şi ninge lin, fără cuvinte
dormind, mi te-a furat privirea
în brad am agăţat aseară
o fundă roşie-iubirea
ningea prea tare
sau poate gândurile mele scuturau copacii?
nimeni nu vedea prin noi necuvintele
proscrişi ai unui zeu al tăcerii,
masca era pusă peste fiecare anotimp
şi ne iubeam rugându-ne să nu ne doară liniştea,
atâta linişte.
parfumul tău străjuia emisferele
în oglinda-n care ne odihneam privirea
albă ca zăpada muşcase din măr
o bucată de întuneric.
m-am mutat de curând în inima ta
şi trăiesc acolo ca-ntr-un spital,
cu încăperi pictate în roşu.
şi nu am altă îndeletnicire,
decât să descopăr noi cămăruţe
în care mă aşteaptă câte-o transfuzie
şi mai sunt spaţiile speciale
unde ne pansăm rănile reciproc,
şi un loc în care ne vindecăm
de golul rămas după durere.
îmi plăcea copacul acela,
sub care-am îngropat îngeri
şi-a plouat mult, până să ne crească alte aripi
iar zilele care-au nins peste noi
ne-au transformat în oameni de cenuşă..
nu mă iubi,
căci m-am născut în Hiroshima
şi port în mine sfârşitul,
singurul ţărm pe care-l cunosc.
nu mă iubi,
pentru că-ţi voi purta ghinion,
ca un talisman ai răului
sau o pisică neagră,
fă trei paşi înapoi
când mă vezi.
ştiu că te atrag
exploziile din vitrina cu iluzii
sau schimburile de focuri
de pe canapea.
dar m-am născut în Hiroshima,
în caruselul cu demoni
şi-aştept să îmblânzeşti moartea
pentru mine.
te văd
eşti asterixul de deasupra lunii
o ultimă umbră
din grădina cu amintiri
şi mă-ntreb de ce mă dor urmele tale
rană deschisă într-o floare de mac
e-atât de târziu
încât lumea-ntreagă se reduce
la o şoaptă
privind spre tine
mă revărs în furtună
jucându-mă cu ravagiile unei iubiri
doar ca să te pot privi printr-un nor
o iluzie optică
din grădina cu amintiri
m-ai ademenit cu un alint
şi am ajuns să mă molipsesc de tine
şi să număr chibrituri
în loc de secunde
până la următoarea fotografie cu noi
şi-n lipsa ta ţeseam ca Penelopa
o imensă pânză de dragoste
a unui păianjen pustnic
ce-şi încrusta singurătatea
pe pereţii sufletului tău
şi-ţi cunoşteam fiecare bătaie în uşă
şi fiecare urmă pe zăpadă
când veneai să-mi culegi trecutul
din gropile din cearşaf
cu plasa pentru fluturi
Tu nu eşti singur
Sunt aici
Voi fi mereu cu tine
Fără să ştii
eu te veghez
În noaptea care vine
Voi fi acolo
Mai mereu
De mână te voi ţine
Când plângi
O lacrimă voi fi
În noaptea care vine
Nu voi pleca
Pe nicăieri
Cu tine voi rămâne
Aprinde-o flacără pe cer
În noaptea care vine
O floare albă
De cais
În inimă voi ţine
Ca să mă chemi din nou în vis
În noaptea care vine
O grea tăcere
De mormânt
Se lasă peste fire
Dar voi avea un singur gând
În noaptea care vine
O voce caldă
Un surâs
O palidă mireasă
O lună albă tremurând
A nopţilor aleasă
te-am visat într-o statie de autobuz
râdeai şi dâre de sânge
se-amestecau cu hohotele
tremurând din când în când,
în spasme grosolane
îmbiai trecătorii cu pâine
timpul se scurgea ca o alifie râncedă
iar eu aşteptam cu mâinile încrucişate
apocalipsa,
chiar dacă sângele îmi fierbea ca smoala
în cazanul cu ierburi de vrăjitoare
broboane de sudoare curgeau alene
pe frunţi ciupite de vărsat
colcăind în trupuri reci,
şobolanii
îşi arau pământurile
nu înţelegi, că e prea târziu pentru noi
că bezna îmi sapă măruntaiele
iar moartea a cosit demult florile
din grădinile raiului?
Cand mi se face dor de tine
Zbor in iatacuri de ingeri
Si ma nasc din vanturi taioase
Doar ca sa te pot privi cum dormi
La marginea pernei, cu ochii intredeschisi
si ma uimeste linistea noptii
cand mana ta ma cuprinde in somn
chiar si la mii de mile distanta
tu esti acolo, indicibil
asteptandu-ma sa-ti fiu aleasa
in palatele de clestar al sufletului
cand mi se face dor de tine
ma lupt cu morile de vant
doar ca sa te pot privi cum dormi...
Eram o pasare
Si-mi purtam aripile peste lume
Cu-o floare de heliotrop in cioc
Departe de urmele cuvintelor
Eram o pasare
Si semanam campurile lunii
Cu seminte de tacere
Si flori de heliotrop
Eram acolo,
Vlastar al necuvintelor
Mesager al nimicului
Pasager laturalnic pe-o ramura de vers.
îmi canalizez energia
spre coliziunile cu mine însămi
îndeosebi la orele târzii
când până şi cerberii dorm
cu boturile pe labe
mă las să plutesc
prin mlaştinile de gudron ale viselor
aşteptând să crească nuferi albi
din infern
mă intrigă orizontul
cu ghicitorile-i maladive
numere, semne, linii întrerupte
chiar şi în stratul de ozon
văd îngeri ce cosesc în ploaie
abandonaţi în coşmarul etern al nemuririi
şi mă destram printre aripile lor jilave
rupându-mă de tot ce m-apropie de lumină
trec ca o umbră purpurie
printre lacrimile cerului
iar luna trasează semicercuri imposibile
în cimitirele proaspăt cosite.
furtună de cuvinte
risipă de cer
undeva, Dumnezeu își ascute sabia
sub o aripă
lăsându-ne timp pentru încă o reflecție
în oglinda semi-obscură
metafore stricate
asezonează epidemia de tăcere
ca niște păsări ce și-au pierdut direcția
și orientarea
și zboară în derivă
spre nicăieri
legături de sânge
bolnave de anemie
anomalii ridicole
aruncă salve de ură transparentă
ce duc la consolări somnambule
la limita absurdului
împart clipele la doi
în aceeași clepsidră
încercând să manipulez timpul
dar dezlănțui doar furtuni de nisip
către miazănoapte
La mulți ani, dragul meu, și pentru azi, și pentru mâine, și pentru fiecare zi din acești 10 ani de când renaștem din dragoste în fiecare dimineață, de când iubirea ne poartă pe aripile sale sublime, de când povestea ni se scrie singură în jurnalul nostru de îndrăgostiți. Te iubesc enorm și îți mulțumesc pentru că exiști!
Mai sterg înca o lacrimă din regiștrii trecutului
și las iubirea să-mi străjuiască amurgurile
Precum un înger păzitor la poarta viselor
Ce ne creionează povestea în jurnalul cerului
Mă resetez din umbre, pentru încă un sărut
Dăruind timpului rostul unui zâmbet.
Mă abandonez brațelor tale, pentru infinit
Și recad în coma gândurilor albastre
Dialogand cu fiecare desprindere de mine
în timpanele surde ale anotimpurilor
Mă ții în palmă iar eu îți desenez
Linii ale dragostei pe suprafețe vaste
Până când respirăm la unison
Până când ne bate o singură inimă
Nu știu de ești bărbat sau înger
Dar știu că cerul ți se-așază pe pleoape
Când lumina-ți desenează în palmă curcubeie
Iar cuvintele prind viață
Doar când îmi vorbești de iubire
Nu știu de ce corăbiile naufragiază
În portul unui suflet pustiu
Lăsându-și pânzele sfâșiate
În bătaia vântului
Dar știu că mă nasc din nou
Sub aripile tale
Nu știu dacă luna răsare
Doar la porțile viselor
Înflorind ca o regină a nopții
La ferestrele poeților
Dar știu că îngerii poartă numele tău
Pe buze…
și știu că tu-mi alungi demonii, departe
Se sparg pahare de ziduri
În cioburi maladive
Secvențe obsesive
Declin necenzurat
Petale tăioase se simplifică
Într-o floare-cuțit
Ce se desface la timpul prezent
Preponderent
Furie radicală-un accesoriu must-have
Reflectă enigme invazive
Antagonisme evazive
Asimilate de-a lungul nopților albe
Death on-board-un detaliu exclusivist
Dovada incontestabilă a existenței
Ca un film bizar
Derulat pe ecranul Marelui Regizor
realități fără resentimente
prea curbate sau prea înguste
drame ale ultimelor clipe
drame turbulente
cu tentacule prea lungi
evadări subliminale
marcate de somnuri ireversibile
oameni prea obosiți
să mai caute lumina
de la capătul tunelului
realități bruște
scăpate de sub control
rostogolindu-se la vale
stop!
-nu-mi doresc decât o primăvară interbelică
ruptă din realitate
drame interioare cu ploi acide
poeme, alcool, amfetamine
toate sunt încercări disperate de evadare
pauze longitudinale
călătorii la limita morții
răspunsurile se nasc din întrebări,
moartea se naște din viață
stop!
Clavirele suspină în mâini tremurătoare
Calvarul sculptat în pietre de suflet
Un zâmbet amar sfidează hohotul din umbră
Înflorind în stoluri de plumb
Dumnezeu își contemplă singurătatea
În icoanele vechilor reverii
A înnoptat cuvântul la margine de vers
Cerând azil poeților catatonici
Încă un lanț la picioarele viselor
Desăvârșește opera nimicului
orașul monoton
trosneste din incheieturi
la ore târzii
gerul amar
sfâșie haina unui pribeag
alterându-i ultimele gânduri
evisceral
vântul aruncă săgeți
speculând tremurul firii
oameni zgribuliți
cu privirea-n barbă
își scutură inima de alb
dau un reset
gândurilor iernoase
decorându-mi sufletul
cu flori de gheață
am acoperit lumea
cu sloiuri de dragoste
clădind amintirile
în aisberguri
încerc să ma salvez
de dezghețul timpului
împărțind bucăți de suflet
corbilor
aprind candele
în inimi solidificate
domesticind cuțite
cu două tăișuri
orizontul contondent
sculptează jocuri de culise
în ochii sticloși
ai pământului
aștept să te prelingi
precum o mătase neagră
în noaptea gândurilor colțuroase
indescifrabil,
maleabil,
ca lutul în mâinile zeilor
să-mprăștii culori de verde-venin
în apropierea cuvintelor de sticlă
aștept să te culeg
dintre picăturile timpului
să te așez pe iarba încolăcită
de gâtul fragil al clipelor
îți zgârii reflecția
cu tăișul inocenței
în oglinda desăvârșită a cerului
plătind tribut pentru îmbrățișările prea lungi
pe terenul accidentat al iluziilor
când iubirea își compune poemul
