Bezna cade ca o vrajă peste vise poleite
Şi prolific se aşeaza vălurile-i înnegrite
Panorama e funestă, umbrele mă răscolesc
În adâncurile fiinţei, negurile se-mpletesc.
Ochii caută lumina, obosiţi de întuneric
Adânciţi în agonia universului himeric.
Mâini cotrobăie haotic, tremurând în infinit
Trupul greu acum îmi pare un gigantic monolit.
Nemişcată, mă învălui în veşminte abisale
Întunericul învie, spre-a mea inimă e cale
Şi cu braţe de vestală îl cuprind ca pe-un amant
El mă-mbată, mă seduce şi m-aruncă în neant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu