Sub asediu

delimitez spaţiul cu degete sterile
visând la ce-mi va aduce noaptea
deghizând florile lunii cu reticenţa unui zâmbet

poeţii dorm în braţele muzelor despletite
până când vioara răsăritului le străpunge mirajul
atenuând orice vibraţie insipidă

te respir, ca pe o adiere magică
când te depui pe buzele mele, sub formă de pulbere stelară
şi înveţi să trăieşti sub asediul iubirii

te ascund, printre frunzele căzute
pentru ca ploaia să nu-ţi atingă polenul
rămâi al meu!

Pergamentele toamnei

reconfigurez fiecare gând şi fiecare risipă de lacrimi
cu palmele pe genunchi
încercând să încălzesc aisberguri
chiar dacă gheaţa lasă urme adânci
iar cioburile reflectă hipotermia sufletului
mă redirecţionez către mine însămi
înlănţuind recifuri de iubire în pentagrame de catifea
atârn pietre de moară la gâtul timpului
ce pictează hieroglifa morţii cu propriul sânge
făurind calcule aritmetice inegale
care dau întotdeauna cu virgulă
mă catapultez dintre baloane de săpun
agăţându-mă de primul semn de întrebare
ce mă recunoaşte după fluturii sălbatici
prinşi în trena tainelor ireversibile
da, ştiu că dincolo de cuvinte îşi sapă gropi amintirile
iar praful se-aşterne mai uşor pe cărţile nescrise
dar las loc iubirii să-mi deseneze săgeţi în suflet
şi rescriu pergamentele toamnei cu aripă de vânt.

In situ

te-am cules din spumă de mare
şi te-am aşezat în primele gânduri
sculptându-te, precum Pygmalion
stropindu-ţi fildeşul cu lacrimi fertile
pentru ca iubirea să crească din trupul tău
şi tu să prinzi viaţă.

ţi-am înmuiat inima cu săruturi
şi-am plantat orizonturi în umbre
pavându-ţi drumul cu stele furate
făurind iluzii la scară planetară.

te-am inundat cu ploi de iubire
redefinindu-mă, în timp ce şiroiam în braţele tale
şi-mpărţeam clipele la doi, decimând timpul
şi oprind în loc ceasurile lumii.

am scuturat flori, la căpătâiul cuvintelor
dictând sufletului tăcerea, în fraze lungi, alambicate,
şi am rămas contemplându-te,
ca pe un tezaur nepreţuit, in situ

Ascunşi, în frunzişul iubirii

ne mai despart doar zidurile gândurilor noastre
ca să ne-ntoarcem în frunzişul iubirii
fără să privim peste umăr,
ca două vrăbii ce se-agaţă de frânghii tremurătoare
asamblând aripă cu aripă
trupul feroce al aşteptării.
îmi aşez sufletul în etuiul cald al palmelor tale
şi mă pierd în şoapte indescifrabile,
memorând fiecare te iubesc
ca să-ţi izvorăsc printre degete,
precum un fluviu fermecat,
mă încumet să-ţi înec privirea
cu nopţi însetate de ploaia cuvintelor
şi dimineţi cu aromă de vise.
respirăm acelaşi zefir sălbatic,
parfumat cu florile lunii
explorând hăţişurile propriilor inimi
renaştem, din lacrimi de curcubeie
doar pentru a muri, iubindu-ne.

Orfani de suflete

îmi închipui viaţa ca pe un bilanţ tragic
al evadărilor din noi înşine
jucând şah la porţile infinitului
cu propriile inimi
mereu prea prinşi în ascensiunea prezentului
plutim în gravitaţia surdă a nonsensului

inele de gânduri se-aşează
pe degetul încovoiat al timpului
placate cu resturi de iubire
şi sedimente ale unor ploi trecute
ce şi-au găsit refugiul în noi,
cei orfani de suflete.

Resturi de fluturi

şi ce dacă eşti doar un soldat al iluziilor
prea departe de ascuţişul sabiei
dând ocol câmpului de bătălie?

şi ce dacă visele sapă tranşee
dezlănţuind universuri intangibile
dar pline de înţelesuri abia respirabile?

şi ce dacă viaţa e o cursă contracronometru
mult prea insaţiabilă pentru a înghite doar lacrimi
şi mult prea contagioasă pentru a sta în carantină?

şi ce dacă rămâi infestat cu singurătate
şi te destăinui unei coli de hârtie
încercuindu-ţi fiecare lacrimă?

şi ce dacă eşti compromis de propriul zâmbet
înghesuit în colţul gurii,
semănând mai mult cu o rană deschisă?

nu-ţi rămâne decât să te cauţi pe tine
eşti acolo, printre resturi de fluturi.

De pază

îmi adorm degetele pe lacăte de crinolină
ca un sărut răsfirat pe urmele paşilor tăi
netezind lacrima cu mănuşa uitării
dezbrac formele prezentului de sensuri
precum imaginea ta se deşartă sub ancora lunii

braţele îmi cad în valuri la marginea întrebărilor
clipind des, mă caut în privirea-ţi tremurândă
dezarmându-mă, cu licăru-i abisal
mă uit în jos, să nu m-ajungă delirul
din cupa prea plină a nopţii.

încet, îţi subliniez conturul gândurilor
arzându-ţi torţe flămânde de dragoste
le pun de pază la graniţele timpului
şi-adorm, fredonând un cântec de leagăn
printre străinii ce bat la porţi întredeschise
e doar vâlvătaia perfectă a inimii tale.

De vorbă cu timpul

de pază la porţile gândului
tai bucăţi de timp în 4 colţuri,
fără ca timpul să ştie
foarfeca îi retează sfârşitul
şi fiecare om va avea timp
pentru încă o îmbrăţişare

dacă timpul nu şi-ar lua notiţe
iar anii şi-ar pierde şirul
săpând tranşee adânci în bătălia anilor
i-aş împrumuta propriul creion
cu care să-şi scrie poemul anotimpurilor
şi un ac cu aţă, cu care să coase
plăgile amintirilor.

întotdeauna, mi-am imaginat timpul
ca pe un bătrân cu părul vâlvoi
plictisit de atâtea zile lungi
în care se scurge mai încet sau mai repede,
depinde de starea sa de spirit.

vorbindu-i, am înţeles că nici lui nu-i este uşor
să facă mereu acelaşi lucru
iar oamenii să-i ofteze mereu în ceafă
că nu mai au timp…

Mai stai…

mă pierd în propriile gânduri
ţesute ca o complicată pânză astrală
eliberând sunetul gutural al unui ciob de amintire
ce-mi zgârie sufletul, deschizând răni necunoscute

citesc printre rândurile timpului
şi fiecare secundă îşi dezvăluie secretele
păşesc pe unde mă poartă următoarea reflecţie
şi beau viaţa ca pe o ciocolată fierbinte, într-o zi de iarnă
cu grijă, să nu risipesc vreo picătură

uşor, tristeţea mi se transformă în poeme lungi
ce se-ntind ca nişte pleiade, pe bolţile inimii
acaparându-mi nopţile albe, cu ascuţitul creioanelor
ca nişte stoluri crescute din picături de ploaie

bifez cu dezinvoltură fiecare rând de tăcere
şi cuprinzând clipa cu amândouă mâinile,
îi strig: mai stai, mai stai, eşti atât de frumoasă!

Haine de doliu

ghemele se deşiră în labirinturi lăuntrice
cu torţe în mâini, îmi plâng revenirea în carnagiul cuvintelor
rătăcesc în semineant, învelindu-mă în fraze pâlpâinde
ca un giulgiu de ghimpi luminoşi
ce-mi indică bancurile de peşti cosmici

campez la marginea universului
unde nici măcar gândurile nu zboară
iar liniştea se topeşte, ca un fulg tremurător
în sarcofagul primitor al infinitului

confuz, un sunet străbate tainele
mişcând pilaştrii nevăzuţi ai beznei.
ochii mei caută lunile roşii
orbind în faţa extazului mistic,
ce exfoliază simţurile absente.

urmez indiciile anotimpurilor astrale
şi sap găuri negre în adâncul sufletului
îmbrăcând lumile în haine de doliu.

Tablou suprarealist

rătăcesc prin reţelele trecutului,
vopsindu-mi memoria în alb,
ca o capcană pentru viitoare regrete

cu sârg, îmi strâng amintirile buchet
filigranând fericirea într-un acvariu ermetic
dar plin de nuanţe persiflante

ca o himeră, timpul piere din cadru,
ofilind fără preget, până şi creştetul munţilor

artificiile se sting, după un ultim spectacol,
lăsând un crater imens, precum o plagă
desfăcându-se, trufaşă, în bătaia vântului

când primesc de la viaţă doar răspunsuri evazive,
levitez spre graniţele altor idei,
afişând cu nonşalanţă decoraţia nimicului

îmi conserv dreptul de a fi în refugii egoiste,
capitulez în războiul cu propriul cuget
crescând precum o floare de cactus într-un tablou suprarealist

dominat de subînţelesuri.

Holograme

am navigat pe Nilul şerpuitor al dorinţelor tale
cu picături de iubire răscolindu-ţi valurile păgâne
m-am predat vuietului primejdios al abisului
naufragiind pe malurile-ţi dezvelite de gânduri.

am scuturat stelele în nebuloasa inimii tale
invadând spaţiile inerte dintre ecouri,
am poposit la zidul plângerii, în nopţile de metal
îngrădind infernul cu braţele goale,
mai găsesc doar cenuşa unor iluzii expandate.

ţi-am înghesuit amintirea în clepsidra abandonării,
retrăindu-ne drama la proporţii cosmice
ca pe un film universal, derulat cu încetinitorul.

întrebările şi-au găsit răspunsuri de lut şi miere amară
ca şi trupul ars al unei ţigări, timpul a muşcat visele
degetele mi se răsfiră desfrunzite, pe o umbră a chipului tău
dedublându-mă, îmi sfârşesc începutul printre cuvinte de ceară
la fel ca o hologramă, dansând în ritmul fatalităţii.

Amnezie

îmi caut jumătatea de mine
tresărind la fiecare semnal mai alert
prelins în cascade postbelice
pe maidanele îngăduinţei

propovăduiesc ecouri răsfrânte
în prolifice năzuinţe costelive
cheaguri de tăcere suprimă renaşterea
plonjând în dezvelirea tainicelor cavalcade

retrăiesc încăierarea cuvintelor
cu podoabe de lacrimi neplânse
pe umerii încovoiaţi ai neputinţei

ostroave purpurii îmi mistuie singurătatea
respirând trepidant în învelişul de plumb
ploi electrice îneacă deznodământul
pe meleagul frământărilor diurne

îmi închid inima etanş, cu lacăte revelatoare,
muze sporadice evocă repere ceţoase
în acalmia vertijului deliberat.

mă uit, nimic nu-mi aminteşte de mine
nici macar nu vreau sa stiu cine sunt

Cufărul verilor pierdute

buzele tale aveau gust de cireșe amare
iar curbele umbrelor noastre îmi șopteau să rămân
la capătul așteptărilor se afla doar clipa
priveghindu-ne dorințele cu ochi de gorgonă
ce-și neagă propria împietrire

dar zâmbetul tău îmi sfâșia cuvintele, bucată cu bucată
steril, ca o furtună de nisip în ochii iubirii
carismatic, ca un fulg presărat pe pleoapa visului

am fost martor tăcut al lacrimilor sfărâmate
din esența marilor idealuri
borderoul unei iluzii cathartice,
uitată, undeva, pe crestele timpului.

ți-am arhivat reflecția,
printre relicvele destinate contemplării
un bibelou antic, din cufărul verilor pierdute.

Trupul copacului

Timpul se scurge în închisorile abstracte
prigonind anii ce vor veni.

cu ghearele netezind blamarea unor amintiri,
volbura viselor promite nopți albe
de dragoste și rugăciuni.
spațiile goale dintre gândurile noastre
îneacă surâsul bionic al regăsirii

rămân conectată la sufletul tău,
cu fire pastelate de adorare,
ca o mireasă rătăcită în albul rochiei
în pulberea de gânduri reanimate

salve de frunze îmi acoperă chipul
capitulând în trupul copacului crescut din mine.

Fără cuvinte

de ce să plâng, când la picioare-mi zace infinitul
de ce să caut sensuri pe buze ca granitul
de ce să cânt psalmodic, când versul mi-e fanatic
să sorb nectarul nopții, încins și hieratic
de ce să nasc mirajuri pe baldachin de stele,
să însoțesc avânturi ce nu sunt ale mele
să merg la braț cu sfinții când demonii m-așteaptă,
să mi se-oprească pașii la fiecare treaptă,
de ce să caut fluturi când corbii mă veghează,
de ce să zbor când moartea în urma mea nechează,
de ce s-arunc cu pietre când nu mai am nici ținte,
să-nvăț să scriu poemul cel fără de cuvinte.

Parodia propriei vieți

am chemat rătăcirea din tainele nopții,
când frigul din odăile zeilor mușcă prezentul
iar gândurile cad, odată cu nisipul din Carul Mare.
am chemat fluturii cu solzi de alabastru
și aripi zidite în maldăre de întrebări
când îngerii-și întorc privirea către apus.

a mai rămas doar o umbră pe metereze
cu armele îndreptate spre cer

cu bucăți zdrențuite de lună îmi înfășor necuprinsul
fugar printre incertitudini desuete
dormind pe pietrele necunoscutului.
maladiv, mai adie câte-o speranță
surpându-se sistematic pe umerii telurici.

am scris parodia propriei vieți
mascând fiecare popas cu înghețuri
rostind fiecare cădere în gol,
citind fiecare capitol de tăcere.

Catrenele cerului

mă regăsesc în dedublarea unor gânduri
purtându-mi lespezile pe aceleaşi morminte
cu icoanele plânse pe altarele nimicului
deşirând firele timpului finit.
închei testamente semantice cu propria inimă
forând în străfundurile cuvântului,
batista în care îmi plâng fluturii morţi.

cineva aşteaptă în carlinga sufletului
să-mi scuture florile rămase
cu buchete de neputinţă
s-au stins şi ultimele pâlpâiri
răpuse de tremurul buzelor
şiraguri de clipe, puse gaj la porţile amintirii
străpung uneori culisele marilor aşteptări

sunt copia perfectă a zădărniciei
un travestit îmbrăcat în iluzii,
adorându-şi damnarea.
calc apăsat în urma infamă a ploii
noaptea mă resoarbe în penuria de calm
ascult replica disparată a unor ecouri,
devorând fiecare literă străvezie din catrenele cerului.

Patologie

dogoarea febrei îmi sapă văi pe frunte
-e boala, ce-mi surâde din amvon
spectacolul anomaliei crunte
ce pendulează sub neon

de ce mi-e suflul greu când focul muge,
de ce giganții mă strivesc sub spini,
în sanctuarul cărnii mă străpunge
paraplegia unor heruvimi

sub escadronul minții respiră neuronii
nimicul mă dezmiardă în vaga amnezie
seism caleidoscopic dezlănțuie eonii
-bacteria flămândă numită poezie

Salvarea din flăcări

timpul îmi colorează migrenele în roşu aprins
clonele unor nostalgii antropofage
planează deasupra liniei întrerupte
gesturi bolduite separă sensurile absente
în timp ce pornesc convoiul abrupt al destrămării de mine,
mă salvez din flăcări

particip la funeraliile ultimei consternări
îmi dozez transparenţa în particule de pâlpâire
în alchimia suspectă a unei clipe
dansez în ritmul curcubeului
şoptind nonsensuri la urechea lunii,
mă salvez din flăcări

paşii mă poartă pe coama neantului
în grădinile unde răsar poeme carnivore
ornamentul unui suflet efervescent

îngropându-mi ultimul strigăt,

Fragmentări

am sfărâmat cuvintele
şi le-am aşternut în foşnetul primei treziri
cu scârţâit de aripi, îmi veghez orbirea
şi orbesc veghindu-mă

rănile nu mai dor, s-au înţeles să tacă
fragmentându-se în însemne tribale,
sătule de sentimente la mâna a doua.

aştept să-mi aţipească sângele,
ca să pot scrie cu mâinile reci, poeme palide
şi să-mi înfăşor cu ele sufletul,
ca într-o cămaşă de forţă telurică.

să nu mai simt goluri în piept,
mi-am adoptat propria inimă,
din orfelinatul gândurilor ierboase,
plantate sub rafale de vise.

inspir aceeaşi penitenţă
din albul comprimat al orizontului,
clipe barbare se scurg prin gaura cheii,
izbindu-se de pereţi

îmi strâng inima mai tare la piept,
bolnavă de friguri.

Reflecția altor oglinzi

oare,
toți îngerii au ochi albaștri
și genele împovărate de ploi?
oare șerpii poartă pene pe solzi,
încolăcindu-se în jurul cuibului de rândunică?
oare crinii răsar doar la umbra crucilor,
iar parfumul lor împrăștie triumful
celei mai mari dintre minunile lumii?
oare pe scenele Cerului, măștile se vor mai potrivi
pe chipurile noastre?
și care e pedeapsa pentru plagiat al rugăciunilor?

ne vom cuprinde oare în ceea ce suntem,
sau vom contempla la infinit reflecția altor oglinzi?

și vom rămâne cu sufletul ghilotinat de întrebări.

La prova

din când în când, piratez mările moarte
căutându-mi comorile prin osuare
-craniul e simbolul infinitului în ruină

din când în când, am mâinile reci
din sloiul cuvintelor nerostite
iar supremația timpului sapă tranșee
pe cutele anilor

și zorile mă prind iar, cu cărțile deschise

din când în când, îmi oblojesc rănile,
în subterfugiul măștilor cu cap de mort
-am mai rămas doar eu la prova
cu brațele crescute ramuri.

Ceasuri de carton

în inimă port noaptea, ca pe un diamant neşlefuit
templu lăturalnic, înrămat în ecouri
carnavalul diurn îşi scutură măştile stacojii,
lăsând cerneala să-mi curgă printre degete
ca un izvor al făgăduinţei regăsite.

ceasuri de carton măsoară contratimpul
când încet, mă strecor între pământ şi cer,
cu graba nefirească a unui pribeag
transform clipele în paranteze deschise

spre nicăieri…

Poemul tăcerii

închid ochii, luminile s-au stins
cu o ultimă pâlpâire bolnăvicioasă
cadranele ceţii se izbesc de ferestre
cuibărindu-se-n cotloanele nopţii

copleşitor, somnul îmi tranşează ideile
resetându-mi sensul cu cântecu-i de lebădă
caut o panglică să-mi leg amintirile
sumarul unei astenii perfecte
din carul alegoric al viselor

răsfoiesc pergamentele marilor ne-nţelesuri
brodate cu dantelărie stelară
păstrez o singură pagină,
pe care am scris poemul tăcerii.

O mie și una de rapsodii

cangrena nopții îmi vindecă amintirile
împletită cu panglici de roze
pășind pe treptele infinitului,
la ultima poartă de cleștar
mă scufund în nămolul râului Styx
prin rana deschisă a cuvântului.

de ce mijesc lacrimile pe obrazul curcubeului?
și de ce ploaia îmi rostește gândurile?
cu diferite măști, în diferite ipostaze,
pleacă și revine mereu, mereu,
șoptindu-mi la ureche o mie și una de rapsodii.

am parat lovitura ultimului nonsens
cu pulbere de diamante negre
sub zâmbet îmi ascund ploile
pe umăr mai port un singur înger palid,
răbdare, răbdare, îmi strigă ecoul,
de undeva din gropile neantului,
ce păcat, că ploaia mi-a putrezit și zâmbetul…

Ziduri de porţelan

se derulează filmul mut al fatalităţii
figuri astmatice, poliforme, de zei sau de oameni
ne caută timpul printre secunde
zidindu-ne temple de lut.

urme de paşi pe morminte…
cineva ne caută reflecţia
cineva ne gârboveşte umerii

n-am ales să fiu om
cineva a ales pentru mine
şi totuşi, omul din mine m-a ales
camuflat între ziduri de porţelan
respirând fluturi cu aripi de ploaie

Ultimul kamikaze

sub tortura clipei, îmi dispreţuiesc răbdarea
cu dalta timpului, cioplesc idealuri
rupte din nuferii statici
am desăvârşit efemerul, în marmura unui vers
şi-am zidit nopţi de purpură, printre fluturi sălbatici
asmut câinii prezentului
să-şi latre la cer răzvrătirea
rupându-mă de mine, redevin eu
ultimul kamikaze dintre sutele de eroi
îmi duc războiul de una singură
aruncând cu grenade în iluzii
ridic steagul înmărmuririi.

La umbra cuvântului

resturi de timp
zboară din foiletonul cunoașterii
prea multe rafturi colbuite
în biblioteca mantrică a sinelui

mai picură sânge
din rănile zilei de ieri
trofeele zac
în lauri de funingine

se desprind petalele,
ofrandă pe altarele nopții
se scutură cuvintele
fosile a unui poem paraplegic

șchiopătează sensul prin cimitire
atent la gropile proaspăt săpate
când, cu lacrimi de plumb, îmi scriu memoriile
la umbra cuvântului

În şoaptă

port amprenta inefabilă a agoniei
tatuajul incandescent
simulacrul prezentului împărţit la doi

una câte una, îmi cad petalele
mai înfloreşte doar luna în grădinile beznei
când regina-nopţii se supune visului

port semnele întoarse înspre asfinţit
mă suprapun cu moartea la fiecare reflux
n-am mai murit demult, dar ea mă cheamă
în şoaptă, în şoaptă, în şoaptă…

Zâmbet de chihlimbar

Aş vrea să-mi eutanasiez gândurile
şi să rămână doar nimicul
suspendat între două asfinţituri

cu un picior în mormânt, îmi caut crucea
moarte dusă la extrem prin cimitire
port acel zâmbet mecanic de chihlimbar
din avatarul încremenirii.

m-am abandonat visului pe columne
am mai adăugat un zeu în panteonul de ceară
escaladându-mi lacrimile
mă descifrez, în cangrena unui surâs.

Pe pleoape-ţi port cenuşa

Acolo, în exil, pe piedestaluri
îţi dăltuiesc formele sufletului
cu tainele smulse din fiecare atingere
statuia perfectă-până la capăt
alter ego-ul înmărmurit

Acolo, undeva, bate o inimă
Şi fiecare strop de viaţă tresare
bronzul poartă picături de sânge
iar pe lespezi, despletit stă cioplitorul

Cândva, ai umplut goluri de lumină
explozii, supernove, vulcani încinşi
pe pleoape încă îţi port cenuşa
acolo, în exil, pe piedestaluri.

Vindecă zăpada de alb

rupe tăcerea
și nu căuta vreascuri de adevăr
atâta timp cât luna își ascunde chipul
iar firele se țes haotic, debusolant

blochează ușile
aruncă smog peste lumină
dezleagă limbile sfincșilor
deasupra istoriei

sfidează coloșii abisului
înfige sabia în inima zeilor
și vindecă zăpada de alb

La polul opus

te astept in rostirea lunii
transfigurata-n amintirea zapezilor
deasupra polului opus

te astept
in atingerea unei clipe
scurse din supraplinul timpului

te astept
inramata-n tabloul unei iubiri
desertate de ingeri

te astept
sa-mi surazi in inima trandafiri
filigranati cu roua

te astept
sa-mi asezi fluturi pe tample
in cascade de aripi

te astept
cu fruntea plecata de dor
in noptile daltuite de plumb.

Cînd tu nu ești

…și curge raza lunii printre ramuri
iar noaptea-mi pare-o rană otrăvită
din vechi poeme, filă veștejită
căci tu nu ești

și frunze cad, cu zgomot de torpilă
pe chipul meu cel palid de iubire
și-mi zac în cuget sloiuri de-amintire
cînd tu nu ești

și mă răsfiră vîntul ca pe-o strună
ce tremură un cîntec fără note
și timpul curge jalnic printre grote
iar tu nu ești

și aripa de plumb mă țintuiește
cu prăvăliri de pietre pe morminte
zăpezile se nasc printre cuvinte
dar tu nu ești

și-aștept dezghețul clipelor pe tîmple
și norii grei din suflet să tresară
de-a ființei tale sfîntă primăvară
printre povești…

Fântânile cerului

Cînd pașii-ți zămislesc genuni,
reflectate în oglinzile timpului
nu-mi mai rămâne decât vidul
să-mi străbată de-a curmezișul
amintirile roase de molii

Cu jumătatea de inimă în palmă
atrofiată de atâtea căderi în gol
ard mocnit pe rugul așteptării
în crematoriile timpului cuneiform.

îmi solidific răbdarea în aisberguri
cu sufletul mut de necuvinte
înecat în oceane de cerneală
mai cerșește o lacrimă din fântânile cerului.

Sub humă

Se pleacă iar bujorii sub pătura de brumă
secundele pripite deasupra-mi se adună
mă nasc între petale și mor în uscăciune
pianul sângerează acorduri de postume

simfonic raid eolic răsfrânge noaptea rece
pe plaga din fereastră, în goană luna trece
pe umăr mi se-așează un înger zgribulit,
ce numele mi-l strigă-ecoul decreptit

înghit pastila sorții cu gustu-i de argilă
când ninge peste vremuri cu-a stelelor torpilă
se pleacă iar bujorii sub pătura de brumă
cu zornăit de lanțuri-prizonierat sub humă.

Poemul fără nume

Priviri de jar îmi despletesc visele
mai albe decât trena unei mirese
mai mistuitoare decât orbirea
troienindu-mi amintirile cu nămeţii iubirii

se scutură irişii grei pe morminte
în ploi docile, de taină
corola mirajului îmi zguduie sensul
ca şi matriţa perfectă a unei flori
smulsă din grădinile Edenului

am băut din miedul oprit
deasupra marii deşteptări endemice
sfidarea inimaginabilului.

colbul îţi acoperă paşii amnezici
în sălbăticia non-sensului, mă întreb
şi totuşi, cine eşti?

Hypno-poezie

mai lupt inc-o zi cu gigantii pe umar
in linistea tandra, secundele numar
scandez un poem renascut din cenusa
si nu mai tresar cand durerea
imi vine ca o manusa

mai rabd inc-o noapte pe perna tacerii
cu Hypnos de mana scriu versul uitarii
siaj de placere, miraj episodic
armura ma strange iar scutul
vibreaza spasmodic

arunc cu monede pe ochii iubirii
buchete de ingeri jertfite orbirii
noroc cu groparul ce-si apara poarta
c-o aripa-ntinsa, pe frunte
isi mangaie moarta.

FOREVER AUTUMN

privește, cum se izbesc frunzele de caldarâm
iar arborii își leapădă mantia păgână
vântul a șters amintirea unei veri pierdute
definitiv, într-o altă poartă temporală

ascultă, tremurul copacilor isterizați
smulși de răsuflarea eoliană
cu rădăcini suspendate în cruce
reiau un film troienit în memoria firii

visează-ți aripile cum se zbat pe tîmple
născute din cuvinte paralele cu apusul
sub capitoliul despicat al nonsensului
materializează gîndurile filtrate în ploi

aprinde o făclie în amintirea templelor solare
și uită că zaci în magma solitudinii
iar Cronos îți mângâie pleoapele jilave
răpind încă o filă din calendar.

Delirium noctis

M-ascund iar de lumină, când noaptea mi-e delirul
Pe lespedea de piatră se scutură zefirul
Copacii fantomatici aruncă umbre goale
Gemând în agonia sentinţei sublunare.

Efluvii de petale mă sfâşie de gânduri
În jumătăţi de viaţă născute printre rînduri
Nimicul mă dezmiardă cu aripi androgine
Când cerul şi pământul se contopesc în rime.

Miasme ancestrale deschid a serii poartă
Pe tronul unui înger se ghemuie o artă
Seminţele iubirii nu încolţesc sub valuri
Nici în statui ecvestre ce zac pe piedestaluri

Asceţii

Prin temple în ruină zădărnicind altare
Se nasc şi mor asceţii, pe scrinurile goale
Soldaţi ai frământării, în albe solitudini
Se războiesc cu sfinţii, zdrobiţi de altitudini.

Complici cu nemurirea la crima nepăsării
Un alibi poetic stă pavăză uitării
Robia unor nimburi întunecă fiorul
Pulsând în resemnare, se descompune zborul.

Mereu aceeaşi poartă deschisă spre neant
Icoana unui Zeus se stinge delirant
Pe tâmple stă zvâcnirea eonului cuvânt
Reflex al unui înger, însămânţat în vânt.

Reflecţia poetică

O foame cerebrală loveşte azi poetul
Când pe hârtia goală alunecă antetul
Sondaj în semifiinţă, sondaj în amintire
Subit se taie firul, bucăţi de rătăcire.

De ce iubirea doare, de ce-mi sunt ochii grei
De ce trosnesc zăvoare în cuştile cu lei
De ce mă smulg din mine, de ce nu mă cunosc,
De ce-n singurătate îmi caut adăpost?

De ce mi-e chipul palid în nopţile cu lună
Când coruri de bacante deasupra mea răsună
Reflecţia-mi zâmbeşte, dar sufletul suspină
Orbit în resemnare, străfulgeră o rimă.

Pribegie

orbind prin băi de soare
îmi prelungesc sentinţa
fără apel – când viul
descoperă fiinţa

călătorind prin veacuri
şi preistorii sumbre
calvarul ideatic
curg ceţuri printre umbre.

în pribegia-mi lentă
plâng muzele profetic
tiparul unui zâmbet
îngheaţă cibernetic

sincronic gând dă roade
prin vitregii sonore
plantat în anarhia
fatidicelor ore.

Exil

şi vine iarăşi iarna hibernală
şi moare timpul printre fulgi
narcotic vis de albastreală
de ceţuri terne si de rugi

şuierător, viforul cântă
refrenul unei vechi orgii
ne-ngroapă cerul, ne-mpământă
claustrofobice fobii

colind apăsător mă cheamă
orbesc pe limpezimi de alb
iar neputinţa mi-e prihană
sub pături fine mi-e mai cald

purificată-n adâncime
ma exilez în valuri moi
arhaic tremur în surdine
pământului pribeag altoi

şi când m- apropii de zenit
zăcând în iarna ancestrală
din cernozioame şi granit
voi răsări la primavară.

Cad păsări

cad păsări, pe leagăn de nori
carbonizate pene, cuib de spori
ostracizand un paradis pierdut
sub agonia clipei de-nceput

eternitatea zace greu, sub humă
insamantata-n firele de brumă
cu plete arse, despletite-n valuri
nimicnicind poeme-n idealuri.

nădind priviri de abanos balsamic
damnată-i noaptea- n cântul monogamic
război de stoluri fulgeră abisul
când hologramic, sângerează visul.

Departe, departe

Pietrele tac
susurul apei poartă gândurile
departe, departe
acolo unde vârtejurile lumii
zac în suspine
iar sfinţii plâng încet
în sânul lui Dumnezeu.

La hotarele vremii
clepsidra creşte fire de nisip
în deşertul trăirii
furtuni de praf
întunecă florile de cireş
în infernul unei primăveri
ce a uitat să mai vină.

Chemarea sângelui

tu, suflet geamăn, al meu frate
acelaşi sânge ne-nfioară
urlăm la stele, vii, în noapte
eu ca un om, tu, ca o fiară

stindard al unor vechi popoare
în mistica-ţi singurătate
mă regasesc prin tine iară
nemărginit în libertate

suflarea nopţii ne dezmiardă
iar ochii scapără sticloşi
o luna albă, tremurandă,
a carnasierilor strămoşi

barbare simţuri scelerate
prădează-n profanat ecou
din tine sunt a treia parte
pe muntele lui Lycaion.

ma regăsesc prin tine iară,
fiara-om, om-fiara.

Sub lupă

Mă respiră pămîntul
Sub cremene
Cuget rădăcini de cruci
Înzăpezite în timp
Resturi de îngeri
Pulsează în stingere
Născînd fetuși de plumb
Sacrificați în absolut.

Mă iert…
Eviscerîndu-mi inima
O așez
Sub lupa lui Dumnezeu.

BRAŢE DE VESTALĂ

Bezna cade ca o vrajă peste vise poleite
Şi prolific se aşeaza vălurile-i înnegrite
Panorama e funestă, umbrele mă răscolesc
În adâncurile fiinţei, negurile se-mpletesc.

Ochii caută lumina, obosiţi de întuneric
Adânciţi în agonia universului himeric.
Mâini cotrobăie haotic, tremurând în infinit
Trupul greu acum îmi pare un gigantic monolit.

Nemişcată, mă învălui în veşminte abisale
Întunericul învie, spre-a mea inimă e cale
Şi cu braţe de vestală îl cuprind ca pe-un amant
El mă-mbată, mă seduce şi m-aruncă în neant.