am
rămas prea puțini. chiar dacă cei incinerați ne mai strigă uneori când vântul
bate din direcția opusă și le simțim preț de o clipă cenușa pe buze, croindu-și
drum în sanctuarele prăfuite ale
cerului, iar timpul, da timpul, se termină, folosind ultima stea pe post
de chibrit.
e
arșiță ca atunci când a început totul. contraforme se scurg, se lichefiază pe
marginea unui cuib de aligatori. această temperatură venusiană e aproape plăcută.
simțim la fel nu e nevoie să negi. îmbrăcăm aceiași blugi agresivi, inhalăm
aceleași substanțe, strângem din dinți când doare și iată-ne, blânzi și
iertători, gata să ne vindem sufletul pentru o clipă. aș vrea să se oprească
totul, apoi să se strângă la loc ca într-o carapace sigură, să putem continua
ce am început. să refacem nodurile, să coasem pielea la loc, să dăm drumul libelulelor din creștet. e
cald, ca într-o vizuină de arici, și se întunecă mai mult decât oricând. ascult
agonia timpului ca un orgasm senil, ținând extinctorul în brațe. suferi la fel
ca mine, te văd cum te prefaci în scrum. am ajuns prea târziu, și acum încerc
să-mi astâmpăr foamea cu ce a mai rămas din noi.
...ne este foame de Univers...acolo unde doar fiinte infinite ca tine, cu experienta umana vor ajunge...iar noi cei hraniti cu timp desart, vom arde in scrumul ramas atat de cald in cenusa!!!
RăspundețiȘtergere...profund si penetrant poem!!!