Clavirele suspină în mâini tremurătoare
Calvarul sculptat în pietre de suflet
Un zâmbet amar sfidează hohotul din umbră
Înflorind în stoluri de plumb
Dumnezeu își contemplă singurătatea
În icoanele vechilor reverii
A înnoptat cuvântul la margine de vers
Cerând azil poeților catatonici
Încă un lanț la picioarele viselor
Desăvârșește opera nimicului
depresiv?
RăspundețiȘtergereEhe, dacă e distrus lanţul, cuvântul, singurătatea, umbra, tremuratul vor ajunge să nu mai fie calvar, ci vor înflori zâmbetul abscons într-o catatonie falsă a poetului(ei). Superb, şi nu glumesc chiar îmi place, e bacovian un pic altfel:)
RăspundețiȘtergeremersi, Marius, ma bucur ca iti place.
RăspundețiȘtergere