îmi foșnesc mâinile prin catifele de gânduri încălzind la piept ultimele frunze pe cheiurile silențioase de amurg cenușiu mă-mbăt cu lacrimile proaspăt cosite.
au dat în pârg culegătorii de dragoste prinzându-se în hora propriilor inimi cristalizând chemarea în vânturi șuierătoare din crupa îmbietoare a florii de zefir
carnavalul își ascunde măștile protocolare în scorburile adânci din trunchiul viselor călăuzindu-i în așternuturi de purpură doar pe cei îndrăgostiți de ploaie
mă furișez printre cortinele trase ale cerului și o văd trecând, în haine de curtezană croindu-și panglici din iriși sălbatici ducând cu ea șoaptele celor ce cuvântă.
-această poezie v-o dedic vouă, celor ce citiți poeme cu parfum de noapte
de vină sunt eu, căci ți-am iubit petalele crezând că ești un fluture rătăcit am deschis palma la zborul tău întrerupt și-am constatat că de fapt îți crescuseră spini pe aripi
de vină sunt eu, c-am lăsat iubirea să curgă precum o ploaie de vară, mistică și efervescentă în deșerturi mult prea neprimitoare
de vină sunt eu, c-am lăsat deschise porțile inimii pentru străinul din tine fără să știu să mai găsesc cheia în noaptea de plumb a sufletului tău
de vină sunt urmele pașilor mei pe nisipuri fierbinți, dogoritoare oțelindu-mi visele cu somnul unui cataleptic, străjuitor al nimicului.
de vină sunt eu, căci m-am dezvelit privirilor tale până în străfundul așteptărilor și-am rămas ca un copac fără frunze în mijlocul iernii păzind torța unei iubiri proscrise.
inima toamnei se scutură de frunze desăvârșind opera triumfală a vântului sălbatic într-un tablou poetic perfect ce-și ia lumina dinspre răsăritul cuvintelor și roagă tăcerea să cânte simfonia sufletului de parcă timpul ar continua să curgă în sens invers.
aștept să se ghemuie luna sub aripa norilor ca să-mi opresc inima la marginea unei file albe învățând-o cum să bată la unison cu tăcerea făcând să cadă cortina gândurilor între două foșnete.
arunc văluri în cascade furibunde peste miracolul ploilor de sticlă încălzind în palma strânsă cioburi tăioase ce-și caută perechea în puzzle-ul amintirii reflectând culorile unui fost curcubeu de lacrimi.
vorbește-mi de iubire, cu glas înalt, șoptit, când sfeșnicele nopții veghează-n infinit în așteptarea zilei, ascunde-mă sub lună să gust dulceața mierii cu stropi de mătrăgună
vorbește-mi de iubire cu glas duios și rar coboară-mă din stele pe-al gândului altar din nesfârșirea clipei, desprinde-mi o petală să-ți scriu parfum de versuri cu-a nopții călimară
cu vrejul de cuvinte înșirui o poveste iar stelele deschid al visului ferestre captivi în agonia sublimului fior când luna stă de pază, vorbește-mi de amor.
devenim cleptomani de vise strângând în pumn clipele sfărâmate cu degete orfane de simţuri aşteptăm ca toamna să ni se strecoare în suflete ca o mireasă a paradisului răsfirându-şi rochia peste lume hoinărind în pribegia frunzelor străpunse de spada vântului
deshumăm şi ultimele rafale de gânduri devenind soldaţi de hârtie în războiul speranţelor luându-ne la trântă cu noi înşine în lupta abstractă a propriilor idei mai rămâne doar abandonul.
metafore albe degajă somnul foiletonic curgând în regiştrii timpului voalat revizii de gânduri scindează ploile parafrazând urme de crispare semantică
vise decolorate planează deasupra lanţurilor de fluturi semănând cu nişte stoluri muribunde ce-şi caută portul fostelor inimi însă dau peste resturi de epave
rânduri obosite se rescriu în culori firave înghesuind poeme în versuri claustrofobe inspirând profund fiecare literă în sensul invers al acelor de ceasornic.
carbonizat în înlănţuiri sterpe valsul îngerilor descătuşează neantul cu mişcări rătăcite şi aripile zornăind, călcând apăsat pe propriile umbre
note nefaste zburdă deasupra miriadelor de triluri viorile smulg sfâşierea fatidică a roşului pur albia simţurilor seacă, înflorindu-i spinii, în lupta dintre braţele aceluiaşi trup se revarsă acalmia apostolică a versurilor străjuind dansul pastelat cu mori de vânt sălbatice şi cu degete ce nasc refrenuri armageddonice abolind sclavia tăcerii.
