ningea prea tare
sau poate gândurile mele scuturau copacii?
nimeni nu vedea prin noi necuvintele
proscrişi ai unui zeu al tăcerii,
masca era pusă peste fiecare anotimp
şi ne iubeam rugându-ne să nu ne doară liniştea,
atâta linişte.
parfumul tău străjuia emisferele
în oglinda-n care ne odihneam privirea
albă ca zăpada muşcase din măr
o bucată de întuneric.
m-am mutat de curând în inima ta
şi trăiesc acolo ca-ntr-un spital,
cu încăperi pictate în roşu.
şi nu am altă îndeletnicire,
decât să descopăr noi cămăruţe
în care mă aşteaptă câte-o transfuzie
şi mai sunt spaţiile speciale
unde ne pansăm rănile reciproc,
şi un loc în care ne vindecăm
de golul rămas după durere.
îmi plăcea copacul acela,
sub care-am îngropat îngeri
şi-a plouat mult, până să ne crească alte aripi
iar zilele care-au nins peste noi
ne-au transformat în oameni de cenuşă..
nu mă iubi,
căci m-am născut în Hiroshima
şi port în mine sfârşitul,
singurul ţărm pe care-l cunosc.
nu mă iubi,
pentru că-ţi voi purta ghinion,
ca un talisman ai răului
sau o pisică neagră,
fă trei paşi înapoi
când mă vezi.
ştiu că te atrag
exploziile din vitrina cu iluzii
sau schimburile de focuri
de pe canapea.
dar m-am născut în Hiroshima,
în caruselul cu demoni
şi-aştept să îmblânzeşti moartea
pentru mine.
te văd
eşti asterixul de deasupra lunii
o ultimă umbră
din grădina cu amintiri
şi mă-ntreb de ce mă dor urmele tale
rană deschisă într-o floare de mac
e-atât de târziu
încât lumea-ntreagă se reduce
la o şoaptă
privind spre tine
mă revărs în furtună
jucându-mă cu ravagiile unei iubiri
doar ca să te pot privi printr-un nor
o iluzie optică
din grădina cu amintiri
m-ai ademenit cu un alint
şi am ajuns să mă molipsesc de tine
şi să număr chibrituri
în loc de secunde
până la următoarea fotografie cu noi
şi-n lipsa ta ţeseam ca Penelopa
o imensă pânză de dragoste
a unui păianjen pustnic
ce-şi încrusta singurătatea
pe pereţii sufletului tău
şi-ţi cunoşteam fiecare bătaie în uşă
şi fiecare urmă pe zăpadă
când veneai să-mi culegi trecutul
din gropile din cearşaf
cu plasa pentru fluturi
Tu nu eşti singur
Sunt aici
Voi fi mereu cu tine
Fără să ştii
eu te veghez
În noaptea care vine
Voi fi acolo
Mai mereu
De mână te voi ţine
Când plângi
O lacrimă voi fi
În noaptea care vine
Nu voi pleca
Pe nicăieri
Cu tine voi rămâne
Aprinde-o flacără pe cer
În noaptea care vine
O floare albă
De cais
În inimă voi ţine
Ca să mă chemi din nou în vis
În noaptea care vine
O grea tăcere
De mormânt
Se lasă peste fire
Dar voi avea un singur gând
În noaptea care vine
O voce caldă
Un surâs
O palidă mireasă
O lună albă tremurând
A nopţilor aleasă
te-am visat într-o statie de autobuz
râdeai şi dâre de sânge
se-amestecau cu hohotele
tremurând din când în când,
în spasme grosolane
îmbiai trecătorii cu pâine
timpul se scurgea ca o alifie râncedă
iar eu aşteptam cu mâinile încrucişate
apocalipsa,
chiar dacă sângele îmi fierbea ca smoala
în cazanul cu ierburi de vrăjitoare
broboane de sudoare curgeau alene
pe frunţi ciupite de vărsat
colcăind în trupuri reci,
şobolanii
îşi arau pământurile
nu înţelegi, că e prea târziu pentru noi
că bezna îmi sapă măruntaiele
iar moartea a cosit demult florile
din grădinile raiului?
