Singurătate

Clavirele suspină în mâini tremurătoare
Calvarul sculptat în pietre de suflet

Un zâmbet amar sfidează hohotul din umbră
Înflorind în stoluri de plumb

Dumnezeu își contemplă singurătatea
În icoanele vechilor reverii

A înnoptat cuvântul la margine de vers
Cerând azil poeților catatonici

Încă un lanț la picioarele viselor
Desăvârșește opera nimicului

Flori de gheață

orașul monoton
trosneste din incheieturi
la ore târzii

gerul amar
sfâșie haina unui pribeag
alterându-i ultimele gânduri

evisceral
vântul aruncă săgeți
speculând tremurul firii

oameni zgribuliți
cu privirea-n barbă
își scutură inima de alb

dau un reset
gândurilor iernoase
decorându-mi sufletul
cu flori de gheață

Sloiuri

am acoperit lumea
cu sloiuri de dragoste
clădind amintirile
în aisberguri

încerc să ma salvez
de dezghețul timpului
împărțind bucăți de suflet
corbilor

aprind candele
în inimi solidificate
domesticind cuțite
cu două tăișuri

orizontul contondent
sculptează jocuri de culise
în ochii sticloși
ai pământului

Tandrețe

aștept să te prelingi
precum o mătase neagră
în noaptea gândurilor colțuroase
indescifrabil,
maleabil,
ca lutul în mâinile zeilor
să-mprăștii culori de verde-venin
în apropierea cuvintelor de sticlă

aștept să te culeg
dintre picăturile timpului
să te așez pe iarba încolăcită
de gâtul fragil al clipelor

îți zgârii reflecția
cu tăișul inocenței
în oglinda desăvârșită a cerului
plătind tribut pentru îmbrățișările prea lungi
pe terenul accidentat al iluziilor
când iubirea își compune poemul