Paradox

e spațiul gol
iar tăcerea mușcă din tăcere
caii roșii nechează vântul
în culori despicate de cer

m-apropii de noi
cu mâinile-ntinse spre noapte
și nu-mi văd umbra
prin sticla fumurie a ochilor tăi

am aprins focul
din așchii de iubire
cu pumnul clepsidră
să nu-mi curgă printre degete timpul

mă cauți în oglinda viselor
și-mi aduci ofrande de fluturi
ca să nu obosesc să sper
în paradoxul trezirii.

Verde pur

stropi de turcoaz îmi alunecă printre degete
într-un ocean ostil de forme diforme
anihilând dovezile timpurii de verde pur
în arestul voluntar al cuvintelor

drumurile se bifurcă înspre alte refugii
și mă scurg prin clepsidre mult prea înguste
afundându-mă în nisipurile mișcătoare
ale marilor neînțelesuri

rămân cu imaginea ta în tablouri succesive
ca un laitmotiv cu pandantiv la suflet
îmi amintesc cum făceam partajul săruturilor
la scară largă.

te visez împărțind cerșetorilor fluturi
pe drumeagul plin de monede
am ochii închiși, dar văd coada curcubeului
din Valea regilor.

În leagănul nopții

te-am luat ostatic, după gratii de cuvinte
și te-am îmbrăcat în hainele de zeghe ale iubirii
ca fiecare zi să-ți fie pedeapsă capitală
pe scaunul electric al sărutărilor fierbinți

iartă-mă, dacă uneori te schimb cu tăcerea
și-mi iau pastila de gânduri cu un pahar de poezie
iar vântul îmi scrie povestea pe cartilagii de frunze
ce rămân să-și încheie testamentul la ferestre de suflet

iartă-mă, dacă ochii mei caută luna, ca pe o soră pierdută
și desenez orizonturi pe tâmplele timpului,
dar rămân un copil ce se dă în leagănul nopții,
în custodia licuricilor hoinari.