ningea prea tare sau poate gândurile mele scuturau copacii? nimeni nu vedea prin noi necuvintele proscrişi ai unui zeu al tăcerii, masca era pusă peste fiecare anotimp şi ne iubeam rugându-ne să nu ne doară liniştea, atâta linişte.
parfumul tău străjuia emisferele în oglinda-n care ne odihneam privirea albă ca zăpada muşcase din măr o bucată de întuneric.
m-am mutat de curând în inima ta şi trăiesc acolo ca-ntr-un spital, cu încăperi pictate în roşu. şi nu am altă îndeletnicire, decât să descopăr noi cămăruţe în care mă aşteaptă câte-o transfuzie şi mai sunt spaţiile speciale unde ne pansăm rănile reciproc, şi un loc în care ne vindecăm de golul rămas după durere.
îmi plăcea copacul acela, sub care-am îngropat îngeri şi-a plouat mult, până să ne crească alte aripi iar zilele care-au nins peste noi ne-au transformat în oameni de cenuşă..
te văd eşti asterixul de deasupra lunii o ultimă umbră din grădina cu amintiri şi mă-ntreb de ce mă dor urmele tale rană deschisă într-o floare de mac e-atât de târziu încât lumea-ntreagă se reduce la o şoaptă privind spre tine mă revărs în furtună jucându-mă cu ravagiile unei iubiri doar ca să te pot privi printr-un nor o iluzie optică din grădina cu amintiri
m-ai ademenit cu un alint şi am ajuns să mă molipsesc de tine şi să număr chibrituri în loc de secunde până la următoarea fotografie cu noi şi-n lipsa ta ţeseam ca Penelopa o imensă pânză de dragoste a unui păianjen pustnic ce-şi încrusta singurătatea pe pereţii sufletului tău
şi-ţi cunoşteam fiecare bătaie în uşă şi fiecare urmă pe zăpadă când veneai să-mi culegi trecutul din gropile din cearşaf cu plasa pentru fluturi
te-am visat într-o statie de autobuz râdeai şi dâre de sânge se-amestecau cu hohotele tremurând din când în când, în spasme grosolane îmbiai trecătorii cu pâine
timpul se scurgea ca o alifie râncedă iar eu aşteptam cu mâinile încrucişate apocalipsa, chiar dacă sângele îmi fierbea ca smoala în cazanul cu ierburi de vrăjitoare
broboane de sudoare curgeau alene pe frunţi ciupite de vărsat colcăind în trupuri reci, şobolanii îşi arau pământurile
nu înţelegi, că e prea târziu pentru noi că bezna îmi sapă măruntaiele iar moartea a cosit demult florile din grădinile raiului?
Cand mi se face dor de tine Zbor in iatacuri de ingeri Si ma nasc din vanturi taioase Doar ca sa te pot privi cum dormi La marginea pernei, cu ochii intredeschisi si ma uimeste linistea noptii cand mana ta ma cuprinde in somn chiar si la mii de mile distanta tu esti acolo, indicibil asteptandu-ma sa-ti fiu aleasa in palatele de clestar al sufletului
cand mi se face dor de tine ma lupt cu morile de vant doar ca sa te pot privi cum dormi...
îmi canalizez energia spre coliziunile cu mine însămi îndeosebi la orele târzii când până şi cerberii dorm cu boturile pe labe
mă las să plutesc prin mlaştinile de gudron ale viselor aşteptând să crească nuferi albi din infern
mă intrigă orizontul cu ghicitorile-i maladive numere, semne, linii întrerupte chiar şi în stratul de ozon
văd îngeri ce cosesc în ploaie abandonaţi în coşmarul etern al nemuririi şi mă destram printre aripile lor jilave rupându-mă de tot ce m-apropie de lumină
trec ca o umbră purpurie printre lacrimile cerului iar luna trasează semicercuri imposibile în cimitirele proaspăt cosite.
La mulți ani, dragul meu, și pentru azi, și pentru mâine, și pentru fiecare zi din acești 10 ani de când renaștem din dragoste în fiecare dimineață, de când iubirea ne poartă pe aripile sale sublime, de când povestea ni se scrie singură în jurnalul nostru de îndrăgostiți. Te iubesc enorm și îți mulțumesc pentru că exiști!
Mai sterg înca o lacrimă din regiștrii trecutului și las iubirea să-mi străjuiască amurgurile Precum un înger păzitor la poarta viselor Ce ne creionează povestea în jurnalul cerului
Mă resetez din umbre, pentru încă un sărut Dăruind timpului rostul unui zâmbet.
Mă abandonez brațelor tale, pentru infinit Și recad în coma gândurilor albastre Dialogand cu fiecare desprindere de mine în timpanele surde ale anotimpurilor
Mă ții în palmă iar eu îți desenez Linii ale dragostei pe suprafețe vaste Până când respirăm la unison Până când ne bate o singură inimă
Nu știu de ești bărbat sau înger Dar știu că cerul ți se-așază pe pleoape Când lumina-ți desenează în palmă curcubeie Iar cuvintele prind viață Doar când îmi vorbești de iubire
Nu știu de ce corăbiile naufragiază În portul unui suflet pustiu Lăsându-și pânzele sfâșiate În bătaia vântului Dar știu că mă nasc din nou Sub aripile tale
Nu știu dacă luna răsare Doar la porțile viselor Înflorind ca o regină a nopții La ferestrele poeților Dar știu că îngerii poartă numele tău Pe buze…
realități fără resentimente prea curbate sau prea înguste drame ale ultimelor clipe drame turbulente cu tentacule prea lungi evadări subliminale marcate de somnuri ireversibile oameni prea obosiți să mai caute lumina de la capătul tunelului
realități bruște scăpate de sub control rostogolindu-se la vale stop!
-nu-mi doresc decât o primăvară interbelică ruptă din realitate
drame interioare cu ploi acide poeme, alcool, amfetamine toate sunt încercări disperate de evadare pauze longitudinale călătorii la limita morții
răspunsurile se nasc din întrebări, moartea se naște din viață
aștept să te prelingi precum o mătase neagră în noaptea gândurilor colțuroase indescifrabil, maleabil, ca lutul în mâinile zeilor să-mprăștii culori de verde-venin în apropierea cuvintelor de sticlă
aștept să te culeg dintre picăturile timpului să te așez pe iarba încolăcită de gâtul fragil al clipelor
îți zgârii reflecția cu tăișul inocenței în oglinda desăvârșită a cerului plătind tribut pentru îmbrățișările prea lungi pe terenul accidentat al iluziilor când iubirea își compune poemul
