Tu nu eşti singur
Sunt aici
Voi fi mereu cu tine
Fără să ştii
eu te veghez
În noaptea care vine
Voi fi acolo
Mai mereu
De mână te voi ţine
Când plângi
O lacrimă voi fi
În noaptea care vine
Nu voi pleca
Pe nicăieri
Cu tine voi rămâne
Aprinde-o flacără pe cer
În noaptea care vine
O floare albă
De cais
În inimă voi ţine
Ca să mă chemi din nou în vis
În noaptea care vine
O grea tăcere
De mormânt
Se lasă peste fire
Dar voi avea un singur gând
În noaptea care vine
O voce caldă
Un surâs
O palidă mireasă
O lună albă tremurând
A nopţilor aleasă
te-am visat într-o statie de autobuz
râdeai şi dâre de sânge
se-amestecau cu hohotele
tremurând din când în când,
în spasme grosolane
îmbiai trecătorii cu pâine
timpul se scurgea ca o alifie râncedă
iar eu aşteptam cu mâinile încrucişate
apocalipsa,
chiar dacă sângele îmi fierbea ca smoala
în cazanul cu ierburi de vrăjitoare
broboane de sudoare curgeau alene
pe frunţi ciupite de vărsat
colcăind în trupuri reci,
şobolanii
îşi arau pământurile
nu înţelegi, că e prea târziu pentru noi
că bezna îmi sapă măruntaiele
iar moartea a cosit demult florile
din grădinile raiului?
Cand mi se face dor de tine
Zbor in iatacuri de ingeri
Si ma nasc din vanturi taioase
Doar ca sa te pot privi cum dormi
La marginea pernei, cu ochii intredeschisi
si ma uimeste linistea noptii
cand mana ta ma cuprinde in somn
chiar si la mii de mile distanta
tu esti acolo, indicibil
asteptandu-ma sa-ti fiu aleasa
in palatele de clestar al sufletului
cand mi se face dor de tine
ma lupt cu morile de vant
doar ca sa te pot privi cum dormi...
Eram o pasare
Si-mi purtam aripile peste lume
Cu-o floare de heliotrop in cioc
Departe de urmele cuvintelor
Eram o pasare
Si semanam campurile lunii
Cu seminte de tacere
Si flori de heliotrop
Eram acolo,
Vlastar al necuvintelor
Mesager al nimicului
Pasager laturalnic pe-o ramura de vers.
îmi canalizez energia
spre coliziunile cu mine însămi
îndeosebi la orele târzii
când până şi cerberii dorm
cu boturile pe labe
mă las să plutesc
prin mlaştinile de gudron ale viselor
aşteptând să crească nuferi albi
din infern
mă intrigă orizontul
cu ghicitorile-i maladive
numere, semne, linii întrerupte
chiar şi în stratul de ozon
văd îngeri ce cosesc în ploaie
abandonaţi în coşmarul etern al nemuririi
şi mă destram printre aripile lor jilave
rupându-mă de tot ce m-apropie de lumină
trec ca o umbră purpurie
printre lacrimile cerului
iar luna trasează semicercuri imposibile
în cimitirele proaspăt cosite.
furtună de cuvinte
risipă de cer
undeva, Dumnezeu își ascute sabia
sub o aripă
lăsându-ne timp pentru încă o reflecție
în oglinda semi-obscură
metafore stricate
asezonează epidemia de tăcere
ca niște păsări ce și-au pierdut direcția
și orientarea
și zboară în derivă
spre nicăieri
legături de sânge
bolnave de anemie
anomalii ridicole
aruncă salve de ură transparentă
ce duc la consolări somnambule
la limita absurdului
împart clipele la doi
în aceeași clepsidră
încercând să manipulez timpul
dar dezlănțui doar furtuni de nisip
către miazănoapte
La mulți ani, dragul meu, și pentru azi, și pentru mâine, și pentru fiecare zi din acești 10 ani de când renaștem din dragoste în fiecare dimineață, de când iubirea ne poartă pe aripile sale sublime, de când povestea ni se scrie singură în jurnalul nostru de îndrăgostiți. Te iubesc enorm și îți mulțumesc pentru că exiști!
