Viaţa e o gară,
din care intră şi ies,
bărbaţi şi femei cu haine rupte
aşteptând trenuri întârziate,
ascuţindu-şi cuţitele,
încă o primăvară,
în care marfarele vin
încărcate cu vise.
Astăzi suntem oase,
pe care se scurge încet
sângele apusului.
O ploaie rece
aspira infinitul
şi palmele tale mă dureau
împrejurul lacrimilor,
mai rămân copacii din noi
însetaţi de zefir,
şi iubirea care venea şuierând
ca o locomotivă cu aburi.
vom face dragoste cu hainele pe noi
şi luminile aprinse
doar aroma de marţipan,
a deşertului
ne va scutura de tristeţe.
sărutul tău,
tatuaj din sârmă ghimpată,
se va întoarce să-mi culeagă rugina
de pe degete.
cutia poştală e plină de cenuşă
şi nu mai am timp să iubesc
urma sângelui tău pe zăpadă.
şi ninge ca un cântec tainic
mai străveziu ca nemurirea
în brad am agăţat aseară,
o fundă roşie-iubirea
e alb şi gândul mi se duce
ca o vioară peste lacuri
vâslind în taină şi lumină
purtat de veacuri
mi-e timpul desfrunzit de aripi
târziul iernilor m-ajunge
în palma sorţii sunt regină
a lacrimilor nibelunge.
te las cu fluturii departe
între amurg şi amintire
îngrop în stoluri abisale
eternu-ţi papion de mire
m-arunc cu tine în prăpăstii
de maluri scufundate-n mare
un fulg vremelnic să vegheze
a mea cărare
şi ninge lin, fără cuvinte
dormind, mi te-a furat privirea
în brad am agăţat aseară
o fundă roşie-iubirea
ningea prea tare
sau poate gândurile mele scuturau copacii?
nimeni nu vedea prin noi necuvintele
proscrişi ai unui zeu al tăcerii,
masca era pusă peste fiecare anotimp
şi ne iubeam rugându-ne să nu ne doară liniştea,
atâta linişte.
parfumul tău străjuia emisferele
în oglinda-n care ne odihneam privirea
albă ca zăpada muşcase din măr
o bucată de întuneric.
m-am mutat de curând în inima ta
şi trăiesc acolo ca-ntr-un spital,
cu încăperi pictate în roşu.
şi nu am altă îndeletnicire,
decât să descopăr noi cămăruţe
în care mă aşteaptă câte-o transfuzie
şi mai sunt spaţiile speciale
unde ne pansăm rănile reciproc,
şi un loc în care ne vindecăm
de golul rămas după durere.
îmi plăcea copacul acela,
sub care-am îngropat îngeri
şi-a plouat mult, până să ne crească alte aripi
iar zilele care-au nins peste noi
ne-au transformat în oameni de cenuşă..
nu mă iubi,
căci m-am născut în Hiroshima
şi port în mine sfârşitul,
singurul ţărm pe care-l cunosc.
nu mă iubi,
pentru că-ţi voi purta ghinion,
ca un talisman ai răului
sau o pisică neagră,
fă trei paşi înapoi
când mă vezi.
ştiu că te atrag
exploziile din vitrina cu iluzii
sau schimburile de focuri
de pe canapea.
dar m-am născut în Hiroshima,
în caruselul cu demoni
şi-aştept să îmblânzeşti moartea
pentru mine.
