singurul animal îndrăgostit

nu am nimic împotriva celor care-au uitat să iubească
în locul lor păstrez în borcane cărăbuşi roşii
închid uşa şi plec mai departe
în salinele prin care trec vii îndrăgostiţii
când şi când îngerii mei strigă
acuzându-mă de neiubire
de tot felul de alte crime şi sperjururi
menite să zguduie din temelii
ai făcut ravagii în somnul iepurilor
şi oraşul nu a mai fost la fel de atunci
am rămas printre oameni singurul animal
care iubeşte.      (Ultima carte despre întuneric)  

Zona zero

să ne iubim mai mult ca niciodată

ca un refren de iarnă timpurie

ne scufundăm în marea tulburată

să ne iubim cu  sens și poezie

să ne iubim cu foc de artificii

ca doi străini certați cu Dumnezeu

să ne iubim sub sumbre auspicii

nu sunt a ta nici nu ești al meu

să ne iubim aproape și departe

trădați de oameni și iubiți de zei

să inventăm cuvinte nerostite

să ne iubim în cuștile cu lei

să ne iubim în nopți ce nu există

și dimineața să rămânem vii

în șuierat de gloanțe ce persistă

să ne iubim râzând ca doi copii.

viva los muertos

am închis ochii și pretind că iubesc chiar dacă nimic nu se confundă

nimic nu pocnește și viața e o balenă eșuată în primele rânduri se materializează

păpuși insipide cu gulerul tras și niște umbre tăioase

m-am obișnuit să vorbesc cu morții și cine știe de câte ori

s-au strâns lângă mine acele femei albastre și bărbații cu inima smulsă

o gaură-n piept făcută de gloanțe oarbe într-un acces de trezire

ca un duel dintre bine și rău din care nimeni nu scapă cu viață

Dumnezeu e prea sus nu-i place teatrul preferă liniștea din spatele măștii

suntem atâția în oglindă încât reflecția pare aceeași mi-e indiferent

dacă îmi spun o minciună frumoasă cu miros de dezinfectant

și aștept să mă înghită ploaia de la pământ  la cer

o linie continuă stoluri căzute și morții aceia tineri printre noi.

doar eva înțelegea plânsul șerpilor

doamna în negru a speriat toate păsările

iubiții îi fugiseră încă din prima noapte

se dezbrăca prea des pe bancheta din spate

de hainele strâmte, și-o inimă ce trecea printre degetele oricui

călătorea des cu trenul și nu puteai spune că era banală

jefuia moartea de iubirile abandonate sub șine

și doar eva înțelegea plânsul șerpilor

când noaptea venea prea repede și toată lumea pleca

la adăpostul mâinilor întinse doamna în negru

își pieptăna părul în mare sorbea ceaiul

vorbea cu dumnezeu vrute și nevrute

și inima îi bătea mai repede de câte ori se apropiau

păsările vântul îndrăgostiții

zgomotul de tocuri pe apă cuiele smulse din carne

și-un bilet către ultima viață cu efecte speciale.

Poemul somnului

noaptea trecută nu am putut să dorm

cineva mi-a furat somnul noaptea trecută

cearșafurile se micșorau sub treptele lunii

un nor mi-a intrat în cameră și din dulap

ieșeau umbre gătite de carnaval

un incubus grăbit aștepta la rând

să-i citesc poeme de somn

apoi să  ne ascundem sub frunze

devorându-ne încet până la os

noaptea trecută nu ai venit

doar am visat că deschizi ușa

răsucești cheia

și mă găsești înainte să se lumineze

până la urmă și moartea devine o rutină

love is a prioripost

te iubesc în noaptea de Sabat

sărutând morminte

mă aperi de foame și frig

mă întreb care e formula pentru dezastru

în propriile noastre piepturi bat pietre

adânc și ireproșabil

mă inunzi cu privirea și fiecare deșert e mai roșu

decât al nostru

love is a prioripost și nimeni nu stinge lumina

doar astăzi mai credem în praf de zâne

miroși a singurătate ca un laitmotiv

să-ți mai citesc un rând din poveste

în fața oglinzii cu perdelele trase

șșșt morții ne ascultă 

Înainte de toate baby

și iubirea e tot o formă de sinucidere

unii mor mai greu alții mai ușor

unii rămân până târziu și mor la marginea verii

cu buzunarele pline de inimi și pâine

mai sunt aceia care se trezesc dimineața devreme

și rămân netrăiți până la apus

atunci apar ultimii eliberați

ce au învățat că e imposibil să iubești cadavre

și zeii sunt reci în primele ore ale eternității.

nu te-am iubit baby a fost o chestie neconvențională

de care ne-am agățat și n-ai spus niciodată nu

oricât de târziu îți treceam prin minte puțin deghizată

sporadic îți defrișam  gândurile cu indulgență

răsturnând stejarii rămași să-ți păzească sfârșitul

am stins lumina în nopțile când vroiai să mori

și n-am lăsat nici o stea să te atingă

te-am ucis dinainte să te naști cu mâinile goale

baby.

Iubirea, o formă a pustiului

sunt pustie ca un ecou în Groapa Marianelor

sau un clișeu personalizat

între tonele de însemnări apocaliptice

opui rezistență în tot acest strigăt

pe care l-am ascuns în semiobscuritatea unui sens

am intrat prin efracție în inima ta

iar acum alergi după hoți de lumină

sătul de atâtea nopți petrecute în palma mea

ca un implant  catatonic

îti port adn-ul tuburile cu oxigen

diminețile când privești în gol

întotdeauna vii nechemat

și e prea frig să te invit înăuntru

am ajuns într-un loc unde  iubirea

e cea mai odioasă  stare.

Foame

am rămas prea puțini. chiar dacă cei incinerați ne mai strigă uneori când vântul bate din direcția opusă și le simțim preț de o clipă cenușa pe buze, croindu-și drum în sanctuarele prăfuite ale  cerului, iar timpul, da timpul, se termină, folosind ultima stea pe post de chibrit.

e arșiță ca atunci când a început totul. contraforme se scurg, se lichefiază pe marginea unui cuib de aligatori. această temperatură venusiană e aproape plăcută. simțim la fel nu e nevoie să negi. îmbrăcăm aceiași blugi agresivi, inhalăm aceleași substanțe, strângem din dinți când doare și iată-ne, blânzi și iertători, gata să ne vindem sufletul pentru o clipă. aș vrea să se oprească totul, apoi să se strângă la loc ca într-o carapace sigură, să putem continua ce am început. să refacem nodurile, să coasem pielea la loc,  să dăm drumul libelulelor din creștet. e cald, ca într-o vizuină de arici, și se întunecă mai mult decât oricând. ascult agonia timpului ca un orgasm senil, ținând extinctorul în brațe. suferi la fel ca mine, te văd cum te prefaci în scrum. am ajuns prea târziu, și acum încerc să-mi astâmpăr foamea cu ce a mai rămas din noi.

Submission

iubesc magicienii și vestele antiglonț, 

îmi injectez întuneric, sunt dependentă de plumb

nu voi spune chiar tot. în antecamera morții îmbrac dantele 

din piele de fluturi și las pe mai târziu actul 2

o veche urmă de tanc îmi apasă corsetul

iubesc nemărginirea ta sărutând așternuturi fragile

viața îmi atârnă de jugulară și  singurătatea

e doar o femeie ușoară.

iubitule, vorbește-mi despre moarte

ca un cunoscător, răvășindu-mi trupul

de rănile tale.

Gândurile ierbii

nu voi mai scrie nici un poem de iubire

sunt prea moartă ori prea vie ori prea tristă

sau poate prea goală

lanțurile nu cad dintr-o îmbrățișare

și nici măcar nu-mi inspir milă

e prea mult sau poate prea puțin

mă dizolv precum o ceață sub ochii tăi

și începi să mă cauți prin gândurile ierbii

profanând cerul și pământul 

cu tăișul unui Excalibur

în cartier, toate umbrele tac.

La multi ani, Sheba!

Dincolo de ploaie

nu-ți aparțin, nu-mi aparțin nici măcar mie,

singuratatea e contagioasă, microbul care suprimă tăcerea

nu e nimic după ziduri, poate firele de nisip

prin care am lăsat lumina să zburde

iartă-mă, mă ierți? te-am pus pe gânduri și erai atât de limpede, încât mă vedeam prin tine

acum nu mai văd decât nisipuri mișcătoare,

iubirea asta s-a revărsat până și în fântânile arteziene

astăzi, toate femeile se îmbracă în roșu,

îmi pun masca de ploaie și ies la cafea,

palmele tale ude îmi aleargă prin păr încă de dimineață.

Vintage glory

îmi port cheia la gât,

hai să zicem că sunt o altă generație pe role

vata de zahăr mi s-a lipit de degete

cuvintele mă tac

am absorbit în mine ultimul zid

cu broaște, molii și alte împărății lumești

love is distruction, scrie pe umărul tău drept

răspicat, ca o întâlnire de gradul 3

îmbrac rochia vintage și aselenizez

între noi, nu se pune virgulă,

sunt goală ca un sarcofag

în care viețuiește noaptea

și Cernobîlul meu interior

poate îmbolnăvi de cancer lumina

nu tresări, îți voi tatua pe inimă

ultimul vers.

Începuturi care nu se sfârşesc

strâng în mine resturi de oameni
pentru că mi-e milă de sfârşituri de tandreţe, de agonie, de somn
îmi voi smulge gândurile din rădăcină
şi voi păşi pe vârfuri între două ferestre închise
caut ceva să aprindă chibritul
până constat că mă sting
buzele tale au gust de mentă
şi totul începe la fel cum se termină
sunt anumite lucruri care nu se întâmplă
de câte ori ne deghizăm în copaci
şi lăsăm cearşafurile mai rupte decât ieri

voi vorbi despre dragoste şi coborâtul scărilor
pentru că mi-e milă de începuturi care nu se sfârşesc.

Poemul fara picioare

sărută-mi palmele și abține-te să mori sunt vremuri grele, iubire, mi-am întors pe dos sufletul și-mi trăiesc viața pe apucate ca un partipris cu Dumnezeu mi-au înverzit gândurile castingul unui cer îmbrăcat în ploaie îmi îneacă puii de vrabie din colțul luminii. e tot mai greu să te găsesc acasă nu mă asculți când mă întorc să-ți scriu singurul poem fără picioare, dar cu mâinile lungi atât de lungi încât au înghețat tăcerea.

Fluturi și camioane

când eram copil mi-era teamă de camioane, mi se părea că au dinți,
iar huruitul lor îmi sfâșia gândurile
curentul lăsat în urmă suna a singurătate, a furtună
ca dâra unui avion într-o zi senină, dar a trecut
și-a mai rămas puțin fum, puțin praf și vânt
o rochiță cu buline strivită de roțile bufante
atârnă ca un fluture acroșat de ultima stea
acum nu mi-e mai teamă decât c-o să simt iarăși
sau că n-o să mai simt deloc acel asfixiant muget
al unui marfar deraiat între mine și tine
ce seamănă cu huruitul unui camion
ce târăște după el o păpușă defectă
îmi pui visele pe șine și le strivești
măcar privește o clipă fluturii din tunuri

nici măcar nu plâng.

Ajutati-o pe Gabriela, nu ramaneti indiferenti!

De cinci ani, Gabriela poartă povara unui meningiom, adică a unei tumori cerebrale benigne care strangulează nervul optic şi creşte în fiecare an cu aproximativ 2-3 milimetri. Fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, iar costurile în străinătate sunt foarte mari. Şi totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch.
Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept, iar pe cel stâng, spune că, "încet, încet, se aşterne, o ceaţă, ca o perdea, care nu mă lasă să văd. Cel mai rău mă supără lumina, mai ales când ies afară. Se dublează imaginea. Nu mai ştiu ce înseamnă să nu mă mai doară capul. Eu adorm numai cu somnifere, şi nici cu acestea decât câteva ore. Corpul s-a obişnuit cu ele şi nu prea mai răspunde la efectele lor".

Cei care doresc să o ajute pe Gabriela Tudorache sunt rugaţi să doneze în contul:
BCR - Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185
RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT: RNCB RO BU
Titular cont Gabriela Tudorache. De asemenea, puteţi face donaţii online, însă mai multe detalii găsiţi pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com/
Puteti dona si apeland numarul de teledon (obtinut cu sprijinul Asociatiei P.A.V.E.L. si suportul Romtelecom) pentru campania: “Ajutor copii“, in perioada 21 martie 2012 – 20 iunie 2012
0900 900 200 begin_of_the_skype_highlighting 0900 900 200 end_of_the_skype_highlighting 5 euro/apel (numar apelabil doar din reteaua Romtelecom)

Somebody to stop the rain

traducere de Cristiana Ghiţă

It is raining since Tuesday
But you tell me to enjoy the mud
My hands turned green and I’m almost naked
In my effort to warm the trees

So I see three-dimensional
you think more than I do and that transforms you
into a beast
after leaving the psychiatrist you are not yourself
a child looks at me between the bed sheets
cloaked in a mantle of grass

the morning uproar enervates the dreams
(another suicidal became famous overnight)
you are leafless and you don’t welcome me
until you clean that inexpressible mud
I climb the walls and I still don’t stop the bells
which strike with an almost divine despair.

Atât de mult praf, pentru atât de puține cuvinte

Trebuie să mă opresc,
dau cu aspiratorul când se face târziu
-prea mult praf și prea puține cuvinte
Te rănesc de două ori pe zi,
și mi-e sete,
mi-e atât de sete încât
aș bea otravă
doar să te văd că respiri,
să-ți trasez liniile din palmă
ca atunci când iubești
și pe inimă ți se-așază praful.

Până azi,
nu scriam cuvântul iubire,
acum îl scriu pe pereții cerului,
pe urmele de pași dintre anotimpuri,
pe oasele sfinților, când mă rog să nu obosesc de atâtea păcate,
te las să-ți lipești buzele
de fiecare cruce crescută în mine.