Zona zero

să ne iubim mai mult ca niciodată

ca un refren de iarnă timpurie

ne scufundăm în marea tulburată

să ne iubim cu  sens și poezie

să ne iubim cu foc de artificii

ca doi străini certați cu Dumnezeu

să ne iubim sub sumbre auspicii

nu sunt a ta nici nu ești al meu

să ne iubim aproape și departe

trădați de oameni și iubiți de zei

să inventăm cuvinte nerostite

să ne iubim în cuștile cu lei

să ne iubim în nopți ce nu există

și dimineața să rămânem vii

în șuierat de gloanțe ce persistă

să ne iubim râzând ca doi copii.

viva los muertos

am închis ochii și pretind că iubesc chiar dacă nimic nu se confundă

nimic nu pocnește și viața e o balenă eșuată în primele rânduri se materializează

păpuși insipide cu gulerul tras și niște umbre tăioase

m-am obișnuit să vorbesc cu morții și cine știe de câte ori

s-au strâns lângă mine acele femei albastre și bărbații cu inima smulsă

o gaură-n piept făcută de gloanțe oarbe într-un acces de trezire

ca un duel dintre bine și rău din care nimeni nu scapă cu viață

Dumnezeu e prea sus nu-i place teatrul preferă liniștea din spatele măștii

suntem atâția în oglindă încât reflecția pare aceeași mi-e indiferent

dacă îmi spun o minciună frumoasă cu miros de dezinfectant

și aștept să mă înghită ploaia de la pământ  la cer

o linie continuă stoluri căzute și morții aceia tineri printre noi.

doar eva înțelegea plânsul șerpilor

doamna în negru a speriat toate păsările

iubiții îi fugiseră încă din prima noapte

se dezbrăca prea des pe bancheta din spate

de hainele strâmte, și-o inimă ce trecea printre degetele oricui

călătorea des cu trenul și nu puteai spune că era banală

jefuia moartea de iubirile abandonate sub șine

și doar eva înțelegea plânsul șerpilor

când noaptea venea prea repede și toată lumea pleca

la adăpostul mâinilor întinse doamna în negru

își pieptăna părul în mare sorbea ceaiul

vorbea cu dumnezeu vrute și nevrute

și inima îi bătea mai repede de câte ori se apropiau

păsările vântul îndrăgostiții

zgomotul de tocuri pe apă cuiele smulse din carne

și-un bilet către ultima viață cu efecte speciale.

Poemul somnului

noaptea trecută nu am putut să dorm

cineva mi-a furat somnul noaptea trecută

cearșafurile se micșorau sub treptele lunii

un nor mi-a intrat în cameră și din dulap

ieșeau umbre gătite de carnaval

un incubus grăbit aștepta la rând

să-i citesc poeme de somn

apoi să  ne ascundem sub frunze

devorându-ne încet până la os

noaptea trecută nu ai venit

doar am visat că deschizi ușa

răsucești cheia

și mă găsești înainte să se lumineze

până la urmă și moartea devine o rutină

love is a prioripost

te iubesc în noaptea de Sabat

sărutând morminte

mă aperi de foame și frig

mă întreb care e formula pentru dezastru

în propriile noastre piepturi bat pietre

adânc și ireproșabil

mă inunzi cu privirea și fiecare deșert e mai roșu

decât al nostru

love is a prioripost și nimeni nu stinge lumina

doar astăzi mai credem în praf de zâne

miroși a singurătate ca un laitmotiv

să-ți mai citesc un rând din poveste

în fața oglinzii cu perdelele trase

șșșt morții ne ascultă 

Înainte de toate baby

și iubirea e tot o formă de sinucidere

unii mor mai greu alții mai ușor

unii rămân până târziu și mor la marginea verii

cu buzunarele pline de inimi și pâine

mai sunt aceia care se trezesc dimineața devreme

și rămân netrăiți până la apus

atunci apar ultimii eliberați

ce au învățat că e imposibil să iubești cadavre

și zeii sunt reci în primele ore ale eternității.

nu te-am iubit baby a fost o chestie neconvențională

de care ne-am agățat și n-ai spus niciodată nu

oricât de târziu îți treceam prin minte puțin deghizată

sporadic îți defrișam  gândurile cu indulgență

răsturnând stejarii rămași să-ți păzească sfârșitul

am stins lumina în nopțile când vroiai să mori

și n-am lăsat nici o stea să te atingă

te-am ucis dinainte să te naști cu mâinile goale

baby.

Iubirea, o formă a pustiului

sunt pustie ca un ecou în Groapa Marianelor

sau un clișeu personalizat

între tonele de însemnări apocaliptice

opui rezistență în tot acest strigăt

pe care l-am ascuns în semiobscuritatea unui sens

am intrat prin efracție în inima ta

iar acum alergi după hoți de lumină

sătul de atâtea nopți petrecute în palma mea

ca un implant  catatonic

îti port adn-ul tuburile cu oxigen

diminețile când privești în gol

întotdeauna vii nechemat

și e prea frig să te invit înăuntru

am ajuns într-un loc unde  iubirea

e cea mai odioasă  stare.