am închis ochii și pretind că iubesc chiar dacă nimic nu
se confundă
nimic nu pocnește și viața e o balenă eșuată în primele rânduri
se materializează
păpuși insipide cu gulerul tras și niște umbre tăioase
m-am obișnuit să vorbesc cu morții și cine știe de câte
ori
s-au strâns lângă mine acele femei albastre și bărbații
cu inima smulsă
o gaură-n piept făcută de gloanțe oarbe într-un acces de
trezire
ca un duel dintre bine și rău din care nimeni nu scapă cu
viață
Dumnezeu e prea sus nu-i place teatrul preferă liniștea
din spatele măștii
suntem atâția în oglindă încât reflecția pare aceeași
mi-e indiferent
dacă îmi spun o minciună frumoasă cu miros de
dezinfectant
și aștept să mă înghită ploaia de la pământ la cer
o linie continuă stoluri căzute și morții aceia tineri
printre noi.
