luni, 9 iulie 2012

Foame



am rămas prea puțini. chiar dacă cei incinerați ne mai strigă uneori când vântul bate din direcția opusă și le simțim preț de o clipă cenușa pe buze, croindu-și drum în sanctuarele prăfuite ale  cerului, iar timpul, da timpul, se termină, folosind ultima stea pe post de chibrit.
e arșiță ca atunci când a început totul. contraforme se scurg, se lichefiază pe marginea unui cuib de aligatori. această temperatură venusiană e aproape plăcută. simțim la fel nu e nevoie să negi. îmbrăcăm aceiași blugi agresivi, inhalăm aceleași substanțe, strângem din dinți când doare și iată-ne, blânzi și iertători, gata să ne vindem sufletul pentru o clipă. aș vrea să se oprească totul, apoi să se strângă la loc ca într-o carapace sigură, să putem continua ce am început. să refacem nodurile, să coasem pielea la loc,  să dăm drumul libelulelor din creștet. e cald, ca într-o vizuină de arici, și se întunecă mai mult decât oricând. ascult agonia timpului ca un orgasm senil, ținând extinctorul în brațe. suferi la fel ca mine, te văd cum te prefaci în scrum. am ajuns prea târziu, și acum încerc să-mi astâmpăr foamea cu ce a mai rămas din noi.

Un comentariu:

  1. ...ne este foame de Univers...acolo unde doar fiinte infinite ca tine, cu experienta umana vor ajunge...iar noi cei hraniti cu timp desart, vom arde in scrumul ramas atat de cald in cenusa!!!
    ...profund si penetrant poem!!!

    RăspundețiȘtergere