E atât de târziu și sferele survolează ultimele piscuri îmbătrânite de singurătate. Un zornăit de lanțuri străpunge liniștea, care cu greu se așezase între gândurile noastre, lăsând în urmă dâre de praf și munți de necuvinte. Urmele pașilor tăi străjuiau nisipul scurs în furtuni solare, ca un temnicer neconvențional, la stânga și la dreapta apusului. Privesc printre gene, fără să caut, fără să cer, clipa care tocmai a plecat pentru totdeauna, nelăsând între noi decât umbra caraghioasă a întunericului, poate vreun poem nescris, sau cicatricile din războiul dus cu noi înșine. Nu-mi aduc aminte sărutul tău. Era atâta zăpadă, încât avalanșele au îngustat toate căutările și haite de lupi îmi jupoaie sufletul la nesfârșit, focul e undeva departe, într-o altă dimensiune, destrămându-se într-o singură lacrimă, ca un sacrilegiu. Mă privesc în oglindă și închid ochii. Gândurile mi se sting într-o hiperbolă a căderii, până mă transform în cenușă, și vântul deschide fereastra larg, împrăștiindu-mă în brațele primitoare ale nopții. Îți aud vocea, ca o șoaptă, mi se pare mie, sau spui că mă iubești?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu