Foame

am rămas prea puțini. chiar dacă cei incinerați ne mai strigă uneori când vântul bate din direcția opusă și le simțim preț de o clipă cenușa pe buze, croindu-și drum în sanctuarele prăfuite ale  cerului, iar timpul, da timpul, se termină, folosind ultima stea pe post de chibrit.

e arșiță ca atunci când a început totul. contraforme se scurg, se lichefiază pe marginea unui cuib de aligatori. această temperatură venusiană e aproape plăcută. simțim la fel nu e nevoie să negi. îmbrăcăm aceiași blugi agresivi, inhalăm aceleași substanțe, strângem din dinți când doare și iată-ne, blânzi și iertători, gata să ne vindem sufletul pentru o clipă. aș vrea să se oprească totul, apoi să se strângă la loc ca într-o carapace sigură, să putem continua ce am început. să refacem nodurile, să coasem pielea la loc,  să dăm drumul libelulelor din creștet. e cald, ca într-o vizuină de arici, și se întunecă mai mult decât oricând. ascult agonia timpului ca un orgasm senil, ținând extinctorul în brațe. suferi la fel ca mine, te văd cum te prefaci în scrum. am ajuns prea târziu, și acum încerc să-mi astâmpăr foamea cu ce a mai rămas din noi.

Submission

iubesc magicienii și vestele antiglonț, 

îmi injectez întuneric, sunt dependentă de plumb

nu voi spune chiar tot. în antecamera morții îmbrac dantele 

din piele de fluturi și las pe mai târziu actul 2

o veche urmă de tanc îmi apasă corsetul

iubesc nemărginirea ta sărutând așternuturi fragile

viața îmi atârnă de jugulară și  singurătatea

e doar o femeie ușoară.

iubitule, vorbește-mi despre moarte

ca un cunoscător, răvășindu-mi trupul

de rănile tale.

Gândurile ierbii

nu voi mai scrie nici un poem de iubire

sunt prea moartă ori prea vie ori prea tristă

sau poate prea goală

lanțurile nu cad dintr-o îmbrățișare

și nici măcar nu-mi inspir milă

e prea mult sau poate prea puțin

mă dizolv precum o ceață sub ochii tăi

și începi să mă cauți prin gândurile ierbii

profanând cerul și pământul 

cu tăișul unui Excalibur

în cartier, toate umbrele tac.

La multi ani, Sheba!

Dincolo de ploaie

nu-ți aparțin, nu-mi aparțin nici măcar mie,

singuratatea e contagioasă, microbul care suprimă tăcerea

nu e nimic după ziduri, poate firele de nisip

prin care am lăsat lumina să zburde

iartă-mă, mă ierți? te-am pus pe gânduri și erai atât de limpede, încât mă vedeam prin tine

acum nu mai văd decât nisipuri mișcătoare,

iubirea asta s-a revărsat până și în fântânile arteziene

astăzi, toate femeile se îmbracă în roșu,

îmi pun masca de ploaie și ies la cafea,

palmele tale ude îmi aleargă prin păr încă de dimineață.

Vintage glory

îmi port cheia la gât,

hai să zicem că sunt o altă generație pe role

vata de zahăr mi s-a lipit de degete

cuvintele mă tac

am absorbit în mine ultimul zid

cu broaște, molii și alte împărății lumești

love is distruction, scrie pe umărul tău drept

răspicat, ca o întâlnire de gradul 3

îmbrac rochia vintage și aselenizez

între noi, nu se pune virgulă,

sunt goală ca un sarcofag

în care viețuiește noaptea

și Cernobîlul meu interior

poate îmbolnăvi de cancer lumina

nu tresări, îți voi tatua pe inimă

ultimul vers.

Începuturi care nu se sfârşesc

strâng în mine resturi de oameni
pentru că mi-e milă de sfârşituri de tandreţe, de agonie, de somn
îmi voi smulge gândurile din rădăcină
şi voi păşi pe vârfuri între două ferestre închise
caut ceva să aprindă chibritul
până constat că mă sting
buzele tale au gust de mentă
şi totul începe la fel cum se termină
sunt anumite lucruri care nu se întâmplă
de câte ori ne deghizăm în copaci
şi lăsăm cearşafurile mai rupte decât ieri

voi vorbi despre dragoste şi coborâtul scărilor
pentru că mi-e milă de începuturi care nu se sfârşesc.